În mâini c-un fulger înmuiat în mare,

Aș zgâria cu-albastru peste nori

Și-ar fi dovada că, din întâmplare,

Își amintesc și-ți tună, uneori.



De prin adânc de timp ori de prin visuri,

Ecouri mai razbat sub pașii tăi

Când mai plutești prin ceruri și abisuri

Rămase-n praful vechilor odăi.



Și mergi, și mergi … atingi ușor covorul

Ce-adăpostește urme de-amintiri

Ce-l fac să pară alb și pur ca norul

Din desfătarea unei mari iubiri.



Pe vârfuri, luminată de o faclă,

Încerci să nu le tulburi și le-atingi

Doar cu priviri ce mângâie o raclă,

În ea c-un suflet ce-ai putea să stingi.



În mersul tău, se simte-o tulburare

Asemeni unui val ce-n zbor s-ar vrea,

Trimis cu tot albastrul dintr-o mare

Spre norul care s-a-ntinat cândva.



Din vol. “Aripi de azur”