Am smuls un fir de iarbă
când eram copil
şi ţi l-am oferit
într-un hohot de râs.
Am strâns roua florilor
mai târziu
şi-am dat buzelor tale
culoarea vieţii.
Am ucis întunericul
din sufletul tău
şi-am dat ochilor tăi
tinereţea.
Am luptat pentru tine
în fiecare viaţă
şi am câştigat
fiecare luptă.
Iar tu,
nerecunoscătoareo,
ai îndrăznit să îndrepţi
spre inima mea,
firul de iarbă fermecat
şi să întrebi:
„ - Mă iubeşti ? “
Tu,
nerecunoscătoareo,
mă priveşti pentru prima dată
şi vrei să fiu al tău.
Venea de prin cețuri, adesea venea
Plutind, oferindu-mi ispită
Pe care-ncercam, ezitând, refuza,
Dar vrerea-mi era domolită
De ceață, de cântecul care, divin,
Făcea ca spre ea să mă-ntorc, să mă-nchin.
Avea doar din cețuri, pe trupu-i, un voal,
Pe cap – o cunună cu lună
Lucind ca privirea-mi acolo, pe mal,
Când ea începea să-mi supună
Și buze, și trup, cu-apăsări ce păreau
Să-mi facă tot corpul să-i spună c-o vreau.
La marginea apei, un loc nefiresc
Mă duce-n aduceri aminte
Și-ncerc, și aș vrea să pot să-mi amintesc,
În brațe și fără veșminte,
Un înger de ceață, venit din astral,
Cântând și iubind, lângă lac, pe un mal.
Era crescut de mic și îngrijit
ca fiu al unui mare campion
ce nu știa ce-nseamnă abandon
la cursele de cai ce l-au călit
în Albion.
Iar mama lui, pur sânge englezesc,
fusese-n tinerețe-o mare stea,
ba chiar și-acum, bătrână, tot putea
s-arate celor ce o îngrijesc
valoarea sa.
Căci fiul ei, un mânz promițător,
era de-acum, doar la un an, frumos,
puternic, ne’nfricat, ambițios,
și se vădea a fi un luptător
periculos.
Iar Prince era nu doar un nume dat
la naștere, așa cum l-a primit,
era chiar numele cel potrivit
urmașului atât de talentat
și de iubit.
Acum, el vede ochii-ngrijorați
ai unui medic, tânăr specialist
în boli precum a lui și, sufletist,
îi mângâie cu vorbe ca-ntre frați.
E foarte trist,
Căci boala lui a început demult,
din noaptea când o ploaie l-a surprins
și i-a adus în sânge foc nestins
ce-l mistuie și-l afectează mult.
Se simte-nvins.
Iar Lady, cum o știe el de mic,
e tristă și mai plânge-atunci când el
refuză și grăunțe, orice fel,
nu poate să mănânce mai nimic,
iar orz, defel.
Dar azi, i-a amintit, în lung discurs,
de-nvingători, de tatăl, mama sa
și l-a convins că numai dacă vrea,
în lupta lui, ca-n orice alt concurs,
Va câștiga.
Oftează, se întoarce și închide,
cu un oftat ce se aude-n noapte,
o ușă grea ce-ndată s-ar deschide
la șuierul venit din miazănoapte.
Îi știe drumurile și semnalul
cu care își anunță el venirea
atunci când, înspre casă,-ndeamnă calul
s-alerge, să-și încheie bejenirea.
E-o iarnă grea și nu mai au provizii
cu care să răzbească-n primăvară,
în casa lor ascunsă-ntre molizii
din valea ce din marii munți coboară.
El a plecat, de-acum sunt două zile,
și iată, vine noaptea, iar în munte
zăpada, frigul, drumuri instabile,
chiar cei mai duri n-ar vrea să le înfrunte.
Privește spre icoana din perete
și se întreabă de-ar ajunge oare
aceeași rugăciune să repete,
sau muntelui să-i ceară îndurare.
Începe să adune din unghere
în rucsac, tot ce poate să încapă
și le așează, toate, la vedere,
să știe că ce-i trebuie, nu-i scapă.
Aruncă încă două lemne-n vatră
și se așează tristă, gânditoare,
neauzind nici câinele ce latră
în albul iernii reci, necruțătoare.
Așteaptă să se facă iar lumină
să meargă după el, căci nu mai poate
să mai aștepte omul ei să vină:
în casa ei e-acum singurătate,
Iar timpul trece greu atunci când teama
și neputința îți pătrund în suflet,
iar gânduri negre parcă ar da iama,
și-apar când nu te-aștepți, dintr-un răsuflet.
E pregătită, trebuie să doarmă,
să fie odihnită-atunci când, mâine,
în spate cu rucsacul și o armă,
va colinda prin munți: doar ea și-un câine.
Lumina stranie a lunii pline
înlocuiește focul ce se stinge,
dar n-ar putea înlocui destine,
sau flacăra iubirii, de-ar atinge.
Când noaptea se petrece în tăcere
iar noii zori se-aștern pe-a nopții umbră,
un suflet chinuit din încăpere
se scutură de-o viziune sumbră.
Adună totul, iese,-nchide ușa,
își face cruce, apoi se îndreaptă
spre poartă și hrănește cățelușa
ce o privește blând și o așteaptă.
Se pierd curând pe drumul dinspre munte,
pe sub molizi bătrâni ce se apleacă,
pictând în stratul alb câte-un grăunte
din sacul plin de urme ce-o să facă.
E sigură că el e la strâmtoare,
dar că trăiește și că o așteaptă,
că suferă, se chinuie, îl doare,
și numele i-l tot repetă-n șoaptă.
Și nu se-nșeală: vede-n depărtare,
spre ceruri îndreptându-se-ntr-o rugă,
șuvițe negre dintr-un foc la care
el s-a-ncălzit, ascuns într-o văiugă.
Aleargă într-un suflet și-l zărește
săpând într-un troian, de unde scoate
samarul cu bucate ce-l găsește
rămas la calul ce-a murit, pe spate.
A fost o avalanșă, busculadă,
ce l-a surprins pe drumul spre pădure
cu pietre, buturugi și cu zăpadă
ce l-a făcut tot iadul să îndure.
E bine, rănile nu-i sunt prea grave,
și-n supărarea ce-are-n ochi gravată
apar, treptat, două luciri firave,
iar inima-i, din nou, e invadată
de bucuria mare ce urmează
o viață de iubire ocrotită.
O ia în brațe, strâns, iar ea oftează:
- Ne-om descurca! Acum, sunt liniștită!
Foaie verde-n lung și lată,
Vine weekendul pe dată
Să îmi spună că-i în stare
Să îmi fie sărbătoare
Și, de vreau, pot sta în pat,
Nu hai-hui în lung și-n lat.
Frunză verde-n doru’ lelii,
Cum să stau când sâcâielii
Ce m-așteaptă două zile
N-am ce-i face, nici cu pile,
Nici c-o vreme de năpastă,
Când e vorba de nevastă?
Foaie verde de-a de doping,
N-am ce face: merg la shoping,
Cum să dau cu oiștea-n gard?
O să ușurez din card,
Că-s doar bani și, de-am noroc,
Mai trăiesc și-i pun la loc.
Frunză verde (ioc) pe ram,
Doamne, ce nevastă am!
Când îi vine vreo idee,
Eu sunt pui de erbacee
Cu o frunză (ciuciu) lată
Și, de ea, amorezată.
De unde vii? Din care gând ascuns,
de care n-am știut și-acum îl văd,
îl simt, îl mângâi, vreau să-l mai revăd
și, la-ntrebare, să găsesc răspuns.
Și … cine esti, îmi spui? Aș vrea să știu
cum de-ai venit. Ești zâna din povești?
Așa îmi pari atunci când îmi zîmbești
sau când în brațe-mi vii, al tău să fiu.
Știu, ești aceea care-am vrut să fii,
ești steaua, nimfa, tot ce am visat
și am dorit alături să îmi vii.
Încerc, privindu-te, a-mi aminti
trecutul sau o lume ce-am uitat
și-n care te iubeam. Nu pot. Tu știi?
Când pe dansul nopții se aștern secunde
care-aduc sărutul viselor în doi,
simți cum taina vieții-n suflet îți pătrunde,
îndreptându-ți pașii către cânturi noi.
Vraja lor te-atrage, ritmul lor te cheamă
înspre rătăcirea printr-un univers
diferit de-acela care se destramă
și se pierde-n hăuri, de uitare șters.
Pașii vor plutirea peste ringul care
îți primește umbra și-o învață iar
să parcurgă timpul de eliberare
cu seninătatea gândului hoinar.
Dacă dansul nopții-n suflet îți pătrunde,
Te vei pierde-n lumea dulcilor secunde.
Străbat dimensiuni prin porți celeste
deschise mie-ntr-un etern acces
de ceea ce nici azi n-am înțeles
de ce, și cum, și nici chiar … cine este.
Și trec din viață-n viață, poartă-n poartă,
prin lumi de-o clipă-n care mai trăiesc
atât cât să cunosc și să iubesc
exact cum îmi dictează câte-o soartă.
E totul programat - așa îmi pare;
să schimb ceva nu pot și mă complac
în lumi ce doar în timp mai au schimbare.
Dar … cine-s eu? Sunt doar o întâmplare
ce trece prin portaluri, fără leac
și făr-a ști ce-i scris în Cartea Mare.
Iubita mea,
Azi, mă semnez I-on
deși, tu, draga mea,
mă știi de John,
dar, vezi tu, John e-o singură silabă,
pe când I-on e dublu, literar,
c-așa vor unii, că au mintea slabă,
și vor să lase-n urmă, când dispar,
ceva cum la români nu se pronunță,
ci numai regulile lor enunță.
Păi eu, fiind născut de Sânziene,
o zi cu cruce, roșu-n calendar,
am dreptul, astăzi, să mă cheme John,
aici, în State. Pentru voi, I-on,
că până și prin satele oltene
de I-onel se-aude tot mai rar,
că nu mai e un nume de bon-ton.
Așa că, draga mea, te pup!
I-on.
Daniel Vișan-Dimitriu 