De-ar fi atât de dură, ca piatra, înghețată,

Ar însemna că-n mine e-un frig ce nu mai trece,

Că sângele își plânge culoarea alterată

De sloiuri ce se-adună și nu mai pot să plece.



De-ai ști că încă poate să fie cum a fost:

Fierbinte, exaltată, puternică și vie,

Bătând în ritmul vieții cu singurul ei rost,

Ai încălzi-o-n palme și … ți-ai păstra-o  ție?



Ai vrea să se întoarcă acela dinainte,

Cel ce-ți revine-n visuri, acela ce eram:

Îndrăgostit de tine și poate fără minte,

C-o inimă prea mare? A fost, dar … n-o mai am.



Din vol. “Eterna căutare”