Cu zile în urmă, ai vrut o garoafă.

Mirat, m-am gândit: “Nu mai vrea trandafir!”

Simțeam tremurând tot ce-aveam în carafă,

Iar gândul … taifun s-a făcut, din zefir.



Să-l schimb pe acela pe care-l cred rege

În lumea în care e-atât de frumos,

Îmi pare o crimă, o fărădelege

Ca aripa ruptă la un albatros.



Ce iarnă e-n mine, ce iarnă-i afară,

Ce luptă prin gânduri! … și totuși, senin

În sufletul care nu mi se-nfioară,

Nu are vreo teamă, nu simte venin.



E liniște-acolo: garoafa-i o floare

Și-n albul zăpezii tu vezi roșul ei

Ca buzele iernii atinse de Soare,

Ca buzele tale din anii acei.



Ei bine, să fie garoafă, iubito,

Să fie și-acum tot ce vrei, ce-ai dorit,

Să-ți fie iubirea cum ieri ai trăit-o,

Cum este și azi, cum va fi la sfârșit! 



Din vol. “Eterna căutare” 

Aflu, azi, că-n Hambernam,

Într-un stup cu miere plin,

O albină și-un albin

Stau ca-n sânul lui Avram



Povestind de-o libelulă,

Soața unui libelul

Care zbârnâia fudul

Pe o roată de basculă



Tot privind o fluturea

(Părăsită de un flutur

Pe o ciutură de ciutur)

Ce era, de muscă, rea.



- Mama ta! Cum îndrăznești

Să te uiți așa la fufă?

Știu că ești, la minte, tufă!

Bă, tu pe-aia o iubești?



Libelulul, speriat,

Doar în două-trei secunde,

A zburat acolo unde

Dracul draca și-a-nțărcat.



S-a aflat că o arică,

Văduvă de-un aricioi,

L-a găsit la un gunoi

Mort de-o moarte grea: de frică…



Toate astea-i povestea,

Tot lipindu-se de el,

Cam la fel cum face-un stel

Când îi clipocește-o stea



Că e iarna lungă, nu?

Asta e! Povestea mea

E de dulce și-ai putea

S-o mai înducești și tu.



Din vol. “Dor de lele”

O teamă absurdă m-apasă

și sufletu’-mi tace chitic

făcându-se, parcă, mai mic,

iar inima-mi zace, sfioasă.



Îmi trec, înc-o dată, o mână,

încet, sub cămașă, la piept,

căci mintea mă-ndeamnă s-accept

că rana ce-o am e-o fântână



din care îmi picură sânge

pe care nu pot să-l opresc.

Scot mâna, ușor, și-o privesc,

iar pumnul deodată se strânge



la gândul că mintea mă minte

iar locul ce arde e-un dor

pe care el, zeul Amor,

cu mica-i săgeată fierbinte



l-a pus, într-o joacă de zeu,

în pieptul de-un timp dezvelit,

pe-un suflet puțin amorțit,

la râul de sânge un cheu



la care, plutind, nevăzută,

iubirea, venind ca un vis,

pe-un drum sinuos, dar precis,

să intre, ușor, neștiută.



Din vol “Oare”

Tu, omule din Țara de Sus,

ce faci cu toate amintirile pe care le-ai dus

în golul de dincolo de pietrele căzute din munte

atunci când își scutura pletele cărunte,

iar vântul vuia

de parcă ar fi vrut să spună ceva și nu putea

din cauza forfotei lor de sub cușma ta?



Eu zic să le lași să se scurgă-n șerparul

care ți-a fost darul

atunci când ai scos oamenii răi

din turmele de oi pierdute printre brazii ce făceau umbră alor tăi

și i-ai făcut să dispară

iară și iară din țară,



Iar dacă, într-o zi, vei ajunge cu ele acasă,

lasă

din liniștea albă a pletelor tale

să curgă la vale

toate acele zile care n-au vrut să renunțe

și s-au făcut grăunțe gata să se pronunțe

când le va veni sorocul 

să-ți răsară la focul din locul

în care de-un val de vecie le-ai dus:

în Țara de Sus.



Din vol. “Cântecul visurilor”

Privești ninsoarea de afară,

Iar gândurile toate-ți ning,

Plutesc prin amintiri, se sting

Și-ai vrea ca fulgii să nu doară,



Să capete înfățișare

De fluturi într-un zbor de vis,

Iar unul, de neant trimis,

În iarna ta să se coboare,



Să-i fie aripile-albastre,

Să schimbe gândurile reci

Din amintiri prin care treci,

În murmurul pornit din astre,



Învăluind cu-a sa căldură

Tot ce a fost și ce va fi

Când va apune înc-o zi

Din iarna cu-apăsare dură.



L-ai vrea în strânsă-mbrățișare

Cu gândul tău neobosit

A căuta pân’ la sfârșit,

Un fulg ce, iată, nu mai doare.



Din vol. “Aripi de azur”

Am smuls un fir de iarbă

când eram copil

şi ţi l-am oferit

într-un hohot de râs.



Am strâns roua florilor

mai târziu

şi-am dat buzelor tale

culoarea vieţii.



Am ucis întunericul

din sufletul tău

şi-am dat ochilor tăi

tinereţea.



Am luptat pentru tine

în fiecare viaţă

şi am câştigat

fiecare luptă.



Iar tu,

nerecunoscătoareo,

ai îndrăznit să îndrepţi

spre inima mea,

firul de iarbă fermecat

şi să întrebi:

„ - Mă iubeşti ? “

Tu,

nerecunoscătoareo,

mă priveşti pentru prima dată

şi vrei să fiu al tău.



Din vol “Gândul pierdut”