Am trecut peste crestele munților
privind norii,
iar ploile m-au urmărit
până la ultimul pas.
La trecerea anilor,
eram acolo și,
de fiecare dată,
m-au luat cu ei.
Mi-am așteptat iubita
zi de zi,
dar ea a venit într-o noapte,
o noapte de mai
care îmi urmărește visele
și le dă culoarea
unor flori
albastre.
19 sept. 2021
Doar păsările mai puteau ajunge
La turnul din cetatea dintre stânci,
Ei reușind orice dușman s-alunge
Cu arme ori, ades, c-un singur brânci.
Erau puțini căci, în pustietate,
Un trai atât de greu împiedica
Pe cei trândavi să vină în cetate
Și să muncească pentru cei din ea.
Aveau în munte mine-aducătoare
De aurul cerut de traiul lor,
Dar zilele erau plictisitoare,
Iar nopțile încătușate-n dor.
N-ar fi rămas, ar fi plecat în lume
De n-ar fi fost cu toții hăituiți
De-acei ce căutau să îi îndrume
Spre zeii lor, din ceruri maziliți.
Aveau un singur zeu și-nchinăciune
Doar lui îi ofereau și îl iubeau,
Munceau, oftau și plini de-amărăciune
În fiecare seară-i mulțumeau.
Din vol. “Cântecul visurilor”
Regatul gnomilor din era-n care
luptau cu spiriduși sau vrăjitoare,
se întindea pe sub pământ departe,
în locuri neumblate și deșarte.
Trăia, pe-atunci, Dasufis, un goblin
c-un spirit liber, vesel și blajin
îndrăgostit de gnoma Anakis,
cu care să se-nsoare a decis.
Iar Anakis, frumoasă ca o zână,
a hotărât să-i fie lui stăpână,
căci lumea lor era matriarhat
în care n-avea funcții vreun bărbat.
Și, uite-așa, au pus de pirostrii,
cu invitații sub pământ, solii,
cu pregătirea vechilor costume,
și daruri adunate de prin hume.
A fost o nuntă mare, dar surpriza
ce i-a uimit pe toți, a fost franciza
cu care i-a blagoslovit regina
când le-a-nmânat papirusul cu mina.
De-acum, cei doi puteau să scoată aur
și să-și creeze singuri un tezaur,
căci gnomii și goblinii își adună,
din focuri ce se văd sub clar de lună,
Și numai cerului ridică rugă
ei, ce-au jurat nicicând să fie slugă,
încrezători în forța lor divină
și-n suflete cruțate de vreo vină.
Ei sunt mărunți, dar spiritul puternic,
deschis, frumos și nicidecum cucernic,
le dă o forță ce-i temută-n lume,
iar bogăția lor e de renume.
Cei doi și-au construit, curând o casă
la rădăcina rece-ntunecoasă
a unui arbore din vechea eră,
nici prea bogată, nici prea austeră,
Dar cu fereastră mare spre lumină
ascunsă de a mușchilor patină,
în care numai noaptea își fac vatră,
căci ziua dacă ies, devin de piatră.
Din vol. "Zece"
N-am crezut că toamna vine
Cu ochi verzi ce știu să mintă,
Mă privesc și se alintă
Cum că-s numai pentru mine.
În mișcările-i sprințare,
Dintre fructe, două mere
Cer căușuri, nu panere,
Ca să-mi fie sărbătoare.
Ochii mei parcurg pe trupu-i
Rotunjimi unduitoare
Și-mi provoacă sete mare
Pentru gustul din sărutu-i.
Toamnă, toamnă, ce-mi faci mie
Cu mișcările-ți divine?
Simt, prin sângele din mine,
C-a-nceput o simfonie.
Te-așteptam de astă-vară
Să îmi vii așa cum ești
Și să-mi spui că mă iubești,
Dar ai ochi de primăvară!
Din vol. “Cântecul visurilor”
Bătaia, se zice, e “ruptă din Rai”,
aşa c-am aflat unde creşte
şi, iute, mă-ntreb: o fi bine s-o dai
ştafetă la cel ce-o primeşte?
De ce zic “ştafetă”? Păi, mie mi-e clar
că cel ce-o-ncasează, săracu’,
o dă mai departe ca, într-un final,
bătaia s-ajungă la Dracu.
Acel ce-o transmite e-un biet mesager
ce face, cu trudă, naveta,
cărându-şi prin viaţă “ruptura” din cer
şi dând moştenire “ştafeta”.
Din vol. “Hai, pa!”
Dincolo de puntea dintre noi,
Umbrele aleargă printre raze
Ce s-ar vrea prin ceruri, înapoi,
De-ar putea să fugă dintre groaze.
Între rău și bine e război,
Dar sunt taberele obosite
Și se-ntreabă ce va fi apoi,
La-ncheierea luptelor cumplite.
Ziua se sfârșește. În apus,
Pacea ar putea să intervină
Și, decât dreptatea mai presus,
Ar găsi că puntea n-are vină
Și, de toate, singur vinovat,
Este-acela care le-a creat.
Din vol. “Aripi de azur”
Zâmbeşti, cu-acelaşi gând de altădată,
privind oglinda care-ţi spune: “Tu
eşti tot frumoasă, ştii, eşti neschimbată!”
şi îi răspunzi: “Da, da!”, în loc de “Nu!”
Ai fost frumoasă-n vremurile-acelea
când te simţeai iubită şi-ai fi vrut
ca timpul să nu-ţi încreţească pielea,
să îţi rămână cum era-n trecut.
Ai vrea şi ochii să îţi strălucească
sub arcul ce îi străjuie frumos,
iar buzele în roşu să lucească
şi să îţi poarte zâmbetul duios.
Erai frumoasă, da şi încă eşti,
dar ce să ştie ea, doar o oglindă,
de sufletul pe care-l găzduieşti,
căci n-are cum în tine să descindă.
Din vol. “Eterna căutare”
Aș vrea să pot să mă încred în tine,
să-ți cred orice cuvânt, iar tot ce faci
să-mi placă și să simt că-mi este bine,
iar tu, cu tot ce fac, să te împaci.
Îmi ești în gânduri, te iubesc, știi bine
că-n suflet mi-ai intrat, în sânge-mi ești,
îți tot spun asta, nu mă pot abține,
căci știu acum că, încă, mă iubești.
Te vreau alături, vreau să-ți simt privirea,
cuvintele, pe buze să-ți ating,
în brațe să mă ții, să-ți simt iubirea
prin noi fiori ce-n suflet se preling.
Te-aștept, căci am să-ți spun atât de multe
iar timpul pare-acum a sta în loc,
nici inima nu vrea să mai asculte:
cu tot cu neîncredere, ia foc.
Din vol. “Chipul iubirii”
Dacă mi-ai întâlni tristețea
într-o zi,
te-ai opri acolo,
în mijlocul străzii,
să-i ștergi o lacrimă
și să-i amintești
că-ți datorează
multe altele?
I-ai face umbră
cu sentimentele tale
astfel încât,
la despărțire,
umbra ta
să-i acopere
primul zâmbet?
Dacă ai face asta,
te-aș iubi.
8 sept. 2015
Daniel Vișan-Dimitriu 