Azi-noapte m-am culcat târziu, - Mă știi doar, sunt un cafegiu - Trei filme am privit pe net, Am mai sorbit un cabernet, Am ros, pe rupte, mizilic Cu gândul că, măcar un pic De m-ai iubi, ai fi și tu Pe Facebook, însă nu și nu! Am așteptat, am tot sperat, Nerăbdător și disperat; Am adormit c-un gust amar Apoi, în noapte, un coșmar; Acum sunt trist, posomorât, Sunt indispus, dar hotărât Îți spun: - Adio, draga mea, Nu pot uita greșeala ta De-a nu îmi da, în timp util, Un "Like" la poza de profil!
E-același loc. Ce faci, te-ntorci, acum? Nu, nu-i același! Iarăși mi se pare c-apusul este răsărit de soare iar pașii tăi se-aud pe vechiul drum.
Am și uitat de ce-ai plecat, dar știu cum mergi și cum respiri, îți știu privirea, deși ți-am șters, adesea, amintirea din sufletul ce-a devenit pustiu.
Nu-s pașii tăi și, sigur, îi confund. Sunt alții, mult mai siguri, hotărâți, ce visurilor mele corespund.
Nu poți fi tu, nu-s pașii coborâți din lumea-n care nu pot să pătrund. Încerc, prin amintiri, să te ascund.
Trec, uneori, prin timp, plutind pe ape Ce văluresc, ducându-și greul lor Departe, în tărâm de visător Ce nu-l mai vrea în tresăriri de pleoape.
Eram, pe-atunci, în ani când o lumină Călătorea în gândul tău și-al meu Și căuta doritul apogeu Al vieții, pe a timpului colină.
Din depărtări, știam că-mi simți privirea Și mă privești, la rândul tău, zâmbind, Știam că simți cum brațele-mi, icnind, Trădează-n pieptul meu neobosirea.
Aveam un ghionder, împingeam o lotcă Pe apa dintre stufuri și vânam Cât pentru mine, dar și cât plăteam Pescarilor cu-arome vagi, de votcă.
Iar seara, mai târziu, urma scrisoarea În care-ți povesteam, de peste zi, Tot ce-am făcut și îmi doream să știi, Să uiți de dor, să uiți și depărtarea.
E un tremur firav în frunzișul de mur Nemișcare pe cer cu căldură-n tumult, Urgisind nori ce vor să-și formeze contur Cenușiu, așteptat, nevăzut prea demult.
Nu e vânt în lăcașul cu margini de stânci, E doar suflul fierbinte al celui ajuns, Cu un ultim efort, la crevasele-adânci, Un liman la durerea ce-n corp i-a pătruns.
E un cerb rătăcit coborât din Carpați Pe un plai depărtat de meleagul știut, Diferit de pădurile-n care-a crescut, Încolțit pe pășuni de dulăii plecați De la stână-n pădure, cu pași furișați, Cu ochi roșii sclipind, de strămoși amintind, Ne’nfricați vânători și orice hăituind.
S-a luptat și-a lovit pe atâția din ei, Dar cu rănile lui nu putea să mai stea Și să lupte, când viața din el se scurgea. A fugit spre păduri, iar dulăii acei S-au întors șchiopătând spre a-i munților zei, Mai privind înapoi, mai lătrând a pustiu, Căci în zer nu simțeau izul sângelui viu.
A urcat drum de stânci și-a ajuns la izvor, Însetat, speriat de durerea ce-avea Și de sângele care, de pe picior, Pe frunzișul din jur, picura … picura…
Prin văzduh, s-a răcit și se-arată o stea Ce-i alungă din teamă, iar totul în jur Se cufundă în noaptea ce va vindeca Luptătorul ce zace-n frunzișul de mur.
Daniel Vișan-Dimitriu 