Îmi apăreau imagini, în clipe visătoare,
C-un munte și o grotă în care se afla
Comoara căutată de minți scormonitoare
De când se auzise că înc-ar exista.

Trecea ca o legendă a unui rege-nvins,
Dar care apucase în munte s-o ascundă,
Iar cei ce-au căutat-o, în căutări s-au stins,
Nereușind în grota comorii să pătrundă.

Când trec prin chei de munte, pe drum cu serpentine,
Încep să îmi închipui: pe munte de-aș urca,
M-ai însoți, iubito, ai vrea ca tu, cu mine,
Prin grotele ascunse, comori a căuta?

Mi-ai fi însoțitoare, cum de o viață-mi ești,
Pe pantele abrupte de prin sălbăticii
În care doar jivine ce n-ai vrea să-ntâlnești
Străpung tăcerea nopții cu ochii lor făclii?

Azi, visul cu comoara, venit pe neștiute,
Ne duse împreună în grota care fu
Întunecoasă tare, dar eu, pe nevăzute,
Îmi atinsei comoara. Erai , aceea, tu.

Din vol. “Aripi de azur”

Ei au plecat pe drumuri diferite:

El – peste valuri pline de apus,

Ea – pe cărări ascunse și umbrite

De gânduri care nu i s-au supus.

Plutirea lui pe valuri neștiute

De stelele ce-n boltă surâdeau,

L-a dus pe țărmuri noi, necunoscute,

În care gândurile se-aprindeau,

Zburau spre cer cu licăr de comete

Ce-au renunțat să cadă într-un gol

În care-ar stinge ultime regrete

Și-ar încheia povestea unui rol.

Din cerul plin cu gândurile-aprinse,

Urmând aceeași cale spre apus,

Au început să picure, surprinse,

Acelea care-și căutau supus

Și, așternându-se-n cărări străine,

Au așteptat să vină pașii ei,

Ca tălpilor desculțe să se-nchine,

Cum o făceau sub florile de tei.

Din vol. “Aripi de azur”

În spațíul acela îngust
Aflat în adânc de crevasă,
Credeam că am dreptul și-i just
S-arăt că de viață îmi pasă

Și-am tot încercat să aleg
Un drum, să pășesc în lumină,
Să fiu, eu și ea, un întreg
Ce poate divin să devină.

Ales-am cărarea de vânt
Și-am fost azvârlit în furtună,
Apoi, frământări de pământ
Au vrut bariere să-mi pună.

Poteci de prin sufletul meu,
Alese din gânduri amare,
Mi-au fost la-ndemână mereu
Și toate-mi erau acuzare.

Credeam c-am să fiu un întreg
De caut afară lumină,
Dar azi am aflat și-nțeleg:
În mine-i esența divină.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Se-ntunecase cerul și cernea,
Prin aerul de secetă aprins,
Răspunsul la o rugă ce-l durea
De când s-a înălțat și l-a cuprins.

Simțea în ea cum ultime puteri
Au devenit cuvinte în eter
Și i-au transmis acele mari dureri
Născute-n lumea celor care pier.

Știa că-n arșița de peste zi
Își vor întoarce ochii de la el
Și se vor întreba cum vor trăi 
Pe un pământ ce nu mai e la fel.

Nu pentru ei e ploaia, nu-l ating,
Venite dintr-un astfel de izvor,
Cuvintele acelor ce se sting
Și nu mai au cui cere ajutor.

El cerne-n tihnă stropii grijulii
Spre cea a cărei rugă l-a cuprins
Și care, cu petalele ei vii,
Privirea lui, îndată a aprins.

21 aug. 2025

Nu mi-ai lăsat doar cheia, mi-ai lăsat
lumina care-n ochi îmi strălucește,
același vis, ce nu s-a-ndepărtat,
și sufletul, ce-n lacrimi izbucnește,
căci ai plecat.

Nu-i vina ta, războiul e de vină,
dorința de putere-a unui om,
religia, cu oastea ei creștină
și ura-mprăștiată dintr-un dom
de un neom.

Ne pregăteam de viitor, de nuntă,
crezând iubirea noastră în destin
și nu o depărtare că înfruntă,
chiar dacă-n inimă e cer senin,
căci e tot chin.

Acum te-aștept, aș vrea să-mi scrii, dar ... lasă!
Îți e mai greu sau, poate, ești rănit,
voi scrie eu căci, singură, acasă,
mă tot gândesc la trupu-ți istovit
ce am iubit.

Privesc o cheie: cea de la o ușă
spre-un viitor ce pare interzis,
iar jarul din cămin e-acum cenușă
ce-așteaptă, rece, un destin rescris
ca-n vechiul vis.

Din vol. "Zece" 

Seara-n care marea se-ntâlnea cu Luna
Mângâindu-i forma-n valurile moi, 
Mi-a șoptit că lângă mine-ntotdeauna
Tu-mi vei fi pe drumul către timpuri noi.

Cum vor fi acestea, cum se vor deschide
Spre amurgul-poartă către alte vieți,
Poate voi afla-o de la perseide,
Șoapte picurânde scurse din peceți

Puse pe destine scrise-n pergamente
Zăvorâte-n pacea lumilor de-apoi.
Dar din nesfârșire, mai răzbat fragmente
Strălucind o clipă mai presus de noi. 

Unul dintre-acestea, spre deosebire,
Mi-a adus o șoaptă ruptă din trecut 
Și din viața-n care tu mi-ai fost iubire,
Începând cu clipa când te-am cunoscut.

Șoapta pare-o filă scrisă-ntr-o poveste
Unde, printre rânduri, mă aflam și eu,
Învelindu-ți trupul în priviri celeste
Și în rugăciunea sufletului meu.

17 aug. 2022

Alesesem, prin ape, un drum spre Pământ
Și-am trecut de genuni și de munți cufundați
În tăcerea din hău cu tenebre-spăimânt,
Depășind zei hidoși, în străfunduri uitați.

Mă priveau, îi priveam și treceam printre ei
Ca o minge de foc aruncată-n văzduh
De-un vulcan reaprins ori de-un mag din acei
Apăruți din senin, c-un aspect ca de duh.

Înotam spre lumini. Apăreau, dispăreau,
Mă-nsoțea doar un Yin, urmărit de un Yang
Și de negre sclipiri ce, din urmă, veneau;
Mă-narmam cu o armă de gând bumerang

Și-aruncam cu senin, ca să-mi vină-napoi
Cu-mpliniri de cuvânt și speranță în rod
Al seminței de bun ori în ramuri de-altoi
Ce-mi vor fi viitor în al lumii năvod.

Îmi eram de ajuns, pregătit de un zbor
Prin tărâmul de vis ce deasupra-mi era, 
Nevăzut pân-atunci, ca o țară de dor,
În corabia vieții din zodia mea.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Sunt un crâmpei din visul frânt
al păpădiei, pe Pământ;
Sunt umbra florii ce-a dorit
să înflorească-n asfințit;
Pot fi un curcubeu căzut
din zborul unui gând pierdut
sau doar amestec de culori
adus de fluturi călători;
Mai sunt suspinul ce-a zburat
spre norul cel întunecat
în noaptea cerului spuzit
cu stele-n timpul infinit.
Iar ce n-aș vrea să fiu, nici pic,
e numai stropul de … nimic.

Din vol. “Eterna căutare”