Muza mea de vineri, cu un singur gest,
Mi-a făcut privirea ca și ea: zurlie,
Măsurându-i bustul de la est la vest
Cu atingeri pline de … melancolie.

Ea șoptea cuvinte, eu … cum să respir
Când, la orice șoaptă, aerul fierbinte
Îmi făcea plămânii clape de clavir
Ce cântau spre suflet: “Nu mai fi cuminte!”?

Ce să facă bietul, el, atât de mic? –
S-a lăsat în voia unei minți nebune
Ce, din Kama Sutra, îmi cerea s-aplic
Din vreo 64, două-trei. (Pe bune!).

Cum să aibă micul suflețel abțineri
La așa o muză? (Cea de azi, că-i vineri).

Din vol. “Dor de lele” 

În auriul verii, mă încearcă
Emoția din visul ce-a trecut,
Lăsând o amintire să se-ntoarcă
Din drumul ce-o ducea-n necunoscut.

A revenit la porțile gândirii
C-un aer ca de flutur rătăcit
În lanul unde florile iubirii
Îi ofereau un dar neprețuit.

Erau privirile și prețuirea
Pe care o simțea, plutind ușor
În zbor ce își dorea nemărginirea
Cuprinsă-n roșul din petala lor.

A devenit un gând tăcut, albastru,
În lanul amintirilor, sihastru.

Din vol. “Aripi de azur” 

E-o luptă-n care sufletul se zbate,
surprins de forța ce i se opune,
de gândul care nu i se supune,
și-i spune, cu tărie: “Nu se poate!”

El n-are logică - el e iubire -
și nu-nțelege cum de e posibil,
când totul este clar și e vizibil,
să nu te bucuri de o regăsire

c-un altul, care e menit să-ți fie
aproape și acum și-n nemurire,
gândindu-te că nicio amintire
nu întărește simpla alchimie,
enigmă pentru-ntreaga omenire,
pe care el -și numai el- o știe.

Din vol. “Călător prin gânduri” 

A-mprăștiat aroma primăverii
în zări ce l-au primit plăcut surprinse,
i-au mulțumit, cu inimile-aprinse
și l-au privit plecând, în pragul verii.

Le-a mângâiat, în trecere, cu rouă,
în dimineți mai reci și chiar în noapte,
în zborul spre apus și miazănoapte,
zâmbind spre stele ori spre luna nouă.

Acum a obosit și nu mai poate
să-și ducă adierea lui plăcută
spre zările de-acum înconjurate

de vânturi ce-au venit să le arate
că au crezut vioară o lăută.
Se lasă pe pământ și îl sărută.

Din vol. "Oare"

Ți-e dor de albastru, de soare, de noi,
de primul sărut și de altele-apoi,
de nopțile-n care sub lună-am dansat,
de tot ce-mpreună, un timp, am visat.

Ai vrea, uneori, să întorci din trecut
chiar zilele reci dintr-un timp ce-a durut,
dar care n-a fost niciodată urât,
sub cerul mai trist, uneori mohorât.

Întoarce-ți privirea spre cerul senin
și-alege din gânduri cuvinte de-alin
sau, dacă-i furtună și totu’-i un val,
întinde-ți deasupra albastrul tău voal

Și fă ca, de dragul a tot ce a fost,
să-ți fie seninul etern adăpost.

Din vol. “Eterna căutare” 

Bătea și vânt prin spicele uscate,
Erau și mărăcini prin ele-ascunși,
Iar macii triști, cu capete plecate,
Zăceau în lan, de ghimpii lor străpunși.

Ce zi era! – părea înmormântare:
Cădelnițau pe cer atâția nori
Cu stropi ce se jertfeau, crezând altare
Întinderi pustiite de culori.

Iar pașii tăi se-ndepărtau pe-o cale
Ce se pierdea în cerul amurgit
Cu urme de fâșii zodiacale
Întinse înspre marele sfârșit.

Iar vântul … vântul tremura-n rafale,
Plângând petala macului strivit.

Din vol. “Eterna căutare”

Ai fost o apariție de-o clipă
în ziua-ceea când mă odihneam
și aerul pădurii îl sorbeam
cu lăcomie, în a lui risipă.

A fost o fulgerare, o secvență,
o apariție, un gând nebun,
și-n minte-aș vrea, acum, să recompun
din amănunte, doar acea prezență:

Un câmp de flori, un cal și-o siluetă
în alb, ce se pierdea, treptat, ușor,
în peisajul ademenitor.

Atât de vaporoasă și discretă!
Te-am căutat, de-atunci, stăruitor,
și te mai caut încă, și-mi e dor.

Din vol. "Chipul iubirii"

În înfrățirea muntelui cu cerul,
Un singur nor e cel ce ar putea
Să știe taina care-o însoțea,
Căci el îi e, de-a pururi, temnicerul.

E norul care șoaptele-și mai plânge
Pe-un pergament străin de propriul lut
Din care s-a-nălțat și a trecut
Prin viața care pieptul încă-i strânge.

Din stropi cu iz de brad visând în verde,
Apar înșiruiri de gând stingher,
Ce se așază-n tihnă să-i dezmierde

Și să-i transforme-adâncul de mister
În amintirea care nu se pierde
A unui munte înălțat la cer.

Din vol. “Aripi de azur” 

Trandafirilor mei le e dor
De privirea cu care-i alinți
Și de-un zâmbet pe buze cuminți …
Le e dor de-un sărut arzător.

Te așteaptă să vii ca-ntr-un  vis
Nevisat niciodată destul
De un suflet mereu nesătul
Să te știe în sine închis.

Sunt pe-aleea din inima mea
Și te-ar vrea, trandafirii acei,
Ca lumină a ochilor mei,

Iar când ești oglindită în ea,
Își doresc, din petale, să-ți iei
Tot parfumul ce-n suflet l-aș vrea.

Din vol. “Cântecul visurilor” 

E-o pagină din cele ce vor fi
Şi nu pot, ce-i acolo, să citesc.
Tu poţi citi? E scris că te iubesc?
Nu poţi vedea nici peste, doar, o zi?

Ei, lasă, nu-i nimic, citim ce-a fost!
Vezi? E frumos, e-al nostru, bine scris,
Şi e adevărat, nu e un vis
Cu întâmplări ce-n viaţă nu-şi au rost.

Am o idee: ce ar fi ca noi,
Din ce s-a scris, din tot ce am trăit,
Să ne alegem doar ce ne-a unit?

Vom retrăi ce-a fost şi … mai apoi!
Iubita mea, să scriem, amândoi,
În viitor, trecutul cu noi doi.

Din vol. “Eterna căutare”