Ești tristă ca și vremea de afară,
cu lacrimi reci alunecând din nori
nehotărâți și ei, de multe ori,
ca ochii tăi, ce azi se-ntunecară.

Oftezi ca-n răbufnirile de vânturi
ce poartă înspre zări suspinul mut
al celor ce nicicând nu au avut
spre o iubire sau frumos, avânturi.

În ritmuri scurte pieptul îți tresaltă
ca marmura cioplită de o daltă
ce-o nemurire rece-ar vrea să-i dea

spre lumile înalte, de-ar putea,
uitând de inima ce îți exaltă:
să vii, să ierți, să pleci din lumea ta?

Din vol. “Oare” 

De pleci sau vii, acum nu mai contează!
Când intri-n inimă, nu poți ieși
Chiar dacă se întâmplă, într-o zi
Să simți că s-a sfârșit și ea cedează.

Mai e ceva, sau trebuie să fie,
Ce te oprește-n loc, deși ai vrea
Să-ți fie mai ușor, să poți pleca,
Să nu îți vezi iubirea-n agonie.

De pleci sau vii, ceva ... un suflet, poate,
Te ține-nbrățișat în el cumva
Și îți ocupă gândurile, toate.

Mai bine-ar fi să vii, căci a pleca
Nu rupe legăturile ciudate
De care, chiar de-ai vrea, nu poți scăpa.

Din vol. "Chipul iubirii" 

Privesc în adâncul frumos și curat
din spatele ochilor tăi minunați
și trec într-o lume cu oameni ciudați,
ce par că sunt îngeri din sfântul regat.

Se-aude o muzică stranie-n jur,
iar liniștea ei îmi creează-un fior,
căci muzica tristă mă face să zbor
spre dulcea lumină din cerul obscur.

Simt pieptul cum crește, devine enorm,
iar inima-mi bate mai altfel, ciudat,
în aerul proaspăt și înmiresmat.

Culeg o petală din zboru-i planat,
o mângâi și-n tine încerc s-o transform,
m-așez liniștit la picioare … și-adorm.

Din vol. “Chipul iubirii” 

M-ai prins, recunosc, nici măcar nu mă zbat,
e caldă strânsoarea în care mă ții,
ți-e sete de mine, iar ochii tăi vii
sclipesc într-un verde atât de curat!

Îmi uit și de aripi, nu-mi trebuie zbor,
în gânduri îmi ești, iar în plasă te am
în zbateri tăcute, cum nici nu credeam
că pot să mă simt c-un așa agresor.

Nu știu dacă-s eu, sau ești victimă tu,
căci rolul se poate schimba orișicând
atunci când la pândă se-așează, flămând,
oricare, iar celălalt nu zice “Nu!”.

Te-aștept în tăcere, în vis și în gând,
pe-o pânză întinsă, de dor suspinând.

Din vol. “Chipul iubirii”

Nu-i vorba că plouă, e frig sau vreo vină
a zilei, a toamnei, a visului meu;
E numai dorinţa, e dorul cel greu,
sau vrea să îmi facă, din suflet, grădină?

E-o roză ce-mi schimbă privirea albastră
în rozul ei palid sau roşu de jar
atunci când îmi vine, de-afară, în dar,
prin spaţiul creat într-o veche fereastră.

E splendidă roza ce râde spre mine
cu joaca-n petale şi-un verde frumos
în frunzele vii ce se-alintă duios!

Mi-atrage privirea, în joacă -o reţine,
îmi caută-n suflet un colţ luminos,
dar locul e plin pentr-un joc de prisos.

Din vol. "Chipul iubirii"

E-nchis castelul tău, sunt zăbrelite
Ferestre, turnuri, uși de altădat’,
Iar zidurile sale sunt umbrite
Și-ți pare-acum că s-au mai înălțat.

Privești, aștepți ... E-o liniște adâncă
Și o răceală-n zidurile vechi ...
Nu e castelul tău, e doar o stâncă,
O dăltuire-a zeilor străvechi.

Nu poate fi același, nu-i posibil!
Să fie el? Nu-i frumusețea lui!
Ce s-a-ntâmplat, ce-a fost așa teribil?
Cum poți, ce ai în suflet, să răpui?

Îl simți, e-același, încă locuibil,
Castelul tău ... castelul nimănui.

Din vol. “Călător prin gânduri”

Mergeam, târziu, prin noapte și-ntuneric
Spre casă, dinspre parc, prin cimitir,
Dar m-am oprit puțin ca să admir
Un monument ce îmi părea himeric.

Eram și obosit, căci seara toată
O petrecusem cu amicii mei
Și ne-am distrat, am râs și de acei
Ce ocupau o masă-alăturată.

Ei, toți, vorbeau prea mult și cam prea multe,
Și de politică, și despre țară,
Vorbeau aprins, nu doar așa-ntr-o doară

Și tare, ca tot omul să-i asculte.
Deodat’-o voce ca din vremi oculte:
- Bă, n-ai să-mi dai și mie o țigară?

Din vol. “Parfum… vesel” 

Era o cărare cu maci
În vara aceea fierbinte
Ce-mi vine adesea în minte
Când văd că în roșu te-mbraci.

Aș vrea să mă-ntorc, să colind
Prin clipele verii cu tine, 
Să simt împletirea-n destine
Și-același parfum adiind.

De-ar fi, într-un roșu de mac,
Să pun un răvaș de amor,
Aș scrie cuvinte ce-ți plac,

Iar tu, în mirific decor,
Mi-ai spune că nu mai am leac,
Dar nici tu: e molipsitor.

Din vol. “Aripi de azur”

E-același loc. Ce faci, te-ntorci, acum?
Nu, nu-i același! Iarăși mi se pare
c-apusul este răsărit de soare
iar pașii tăi se-aud pe vechiul drum.

Am și uitat de ce-ai plecat, dar știu
cum mergi și cum respiri, îți știu privirea,
deși ți-am șters, adesea, amintirea
din sufletul ce-a devenit pustiu.

Nu-s pașii tăi și, sigur, îi confund.
Sunt alții, mult mai siguri, hotărâți,
ce visurilor mele corespund.

Nu poți fi tu, nu-s pașii coborâți
din lumea-n care nu pot să pătrund.
Încerc, prin amintiri, să te ascund.

Din vol. “Călător prin gânduri”

Pe un drum presărat cu petale de nea, 
Îmi treceai ca un gând pe sub ramuri de-argint
Din pădurea de visuri ce-n inima mea
Se aprind și se sting în cuvinte de-alint. 

Te-nsoțeau pași de dor cu sclipire de ger,
Îți erau umbre vagi pe iernaticul drum,  
Se-mpleteau cu ai tăi sub al viselor cer
Și-n adâncul din noi se pierdeau ca un fum.

Ce-ai putea să-i șoptești unui gând trecător?
Cum să-i spui că e frig și-s potecile reci?
De e vis, cum îl stingi? De e umbră de dor,
Cum o scrii ca pe-un vers când pe urme îi treci?

Mă ascund în cuvinte ce vor a pleca
Pe un drum presărat cu petale de nea.

19 feb. 2025