Tu eşti cuprinsul cel de necuprins,
Atât de-aproape şi de neştiut,
Eşti viitor la tot ce a trecut,
Şi-aprinzi în mine focuri de nestins.

Te cuibăreşti în braţe şi m-aştept
Căldura ta, în suflet să-mi pătrundă,
Să simt cum Universul mă inundă,
Iar inima-mi nu-şi are loc în piept.

Tu te prelingi uşor, ca timpul treci
Prin braţele întinse-n galaxii
Pierdute pe-ale timpului poteci,

Lipseşti o vreme, apoi îmi revii,
Amarul c-un sărut s-alungi pe veci
În necuprinsuri negre şi pustii.

Din vol. "Călător prin gânduri"

Se-‘nalță în văzduh, spre nemurire
Pe note stranii dintr-o melodie
Al cărei autor a fost să fie
Demult pierdut din orice amintire.

Doar ea nu i-a uitat trecuta-i viață
Și tot ce-a scris, și vorba lui blajină,
Plutind ușor, ca-n plâns de violină
Ce-n suflet îți pătrunde și-l dezgheață.

L-a însoțit în lumea lui de vise
Și a văzut în jur doar frumusețe
În timpul ce părea că adormise.

Nu sunt nici lacrimi, nu e nici tristețe,
Ci numai liniștea ce-o bănuise
Când steaua lui, căzând, i-a dat binețe.

Din vol. "Oare"

E-atâta liniște pe chipul tău
de parcă timpul s-a oprit o clipă
și te-a-nvelit cu-a nemuririi-aripă,
pierzându-se apoi pe drumul său.

Zeiță-mi ești, și-ai coborât din vis
în brațele-mi deschise pentru tine,
în inima-mi ce toată-ți aparține,
un dar ce, poate, îngerii-au trimis.

Și te privesc, și-al tău aș vrea să fiu
cât cerul se va bucura de stele,
cât timp pământul va rămâne viu.

Apoi, în zbor fantastic și zglobiu
vom reintra în vaste carusele
eterne, ca iubirea mea. O știu.

Din vol. "Oare"

Era, în aer, o chemare nouă,
Iar sângele-a răspuns, a fremătat
Și zborul lor, pornit neașteptat,
Le-a înălțat spre ceruri pe-amândouă.

Zburau alături peste-o lume care
Abia se mai zărea de peste nori,
Se mai strigau discret când, uneori,
Nu se vedeau pe-a cerului cărare.

A fost ca într-un vis, când o furtună
I-a abătut din liniștitul zbor,
I-a despărțit și-a vrut să îi răpună.

În drumul devenit rătăcitor,
Sub soare sau sub razele de lună,
S-au îndreptat, stingher, spre cuibul lor.

Din vol. "Oare"

Îți pășteai, ciobane, oile pe Lună
Și nimic din noaptea albă ce-mi era
Nu băgai în seamă, nu puteai vedea,
Nu simțeai cum lupii-n ochi mi se adună.

Și s-au strâns în haită alergând pe norii
Ce treceau prin fața turmei tale reci,
Au sărit pe Lună-n zbor de lilieci,
Culegând mioare-n pajiști iluzorii.

Ai rămas, bădie, sprijinit în bâtă,
Fără nicio oaie sau de griji vreo urmă,
Luna-i stână goală, rece și urâtă.

Ochii mei adună haita coborâtă
Din văzduhul nopții care-abia se curmă
Și se-nchid în visul c-un cioban și-o turmă.

Din vol. "Eterna căutare"

În lumea mea e-o stea ce strălucește
cum nicio alta nu va străluci
chiar de, în nopți târzii, o voi zări
privind spre steaua care mă iubește.

Privesc adesea cerul plin de stele
și mă întreb de-o fi o stea și Luna
ce-n bolta nesfârșită e cununa
ce mă răsfață-n razele-i fidele.

Pășesc ușor pe scara care urcă
pe trepte ale timpului șuvoi
spre-un loc ce pare dincolo de noi.

Cum drumul meu nicicând nu se bifurcă,
privirea-mi nu se-ndreaptă spre ‘napoi,
iar ochii-mi strălucesc pentru-amândoi.

Din vol. „Oare”

 Erai desculță, tu, acolo, sus,
 pe muchia de stâncă ce-mi părea
 durerea prăvălită dintr-o stea
 pe-un munte, de povara ei, răpus.
 
 Pășeai cu grija razei de april
 pe cicatricea ramurii cu flori
 ce depășise-a’ iernii lungi orori,
 cu geruri mari în sufletul ostil.
 
 Erai balsamul, roua ce sclipea
 în legănarea vântului ușor,
 erai un dor, un vis mângâietor,
 
 zeița care-n mine cobora,
 desculță, spre al inimii izvor,
 în sufletul de tine doritor.
 
 Din vol. “Eterna căutare” 

 Eu am ales o floare și nu este
 nici floarea ce te-mpiedică-a uita
 nici una care crește sus, pe creste,
 sau care peste ape-ar vrea să stea.
 
 Nu e aceea care se desface
 în suflete de plante, ca un duh
 ce vrea cu vântul verii să se joace
 în zborul lui vremelnic, prin văzduh.
 
 Ce am ales îmi râde-acum în soare,
 și mă privește, parcă, într-un fel
 în care niciodat’-o altă floare
 nu m-a privit, așa cum face el.
 
 Eu am demult în inimă un fir
 atât de plin de … roșu-trandafir.
 
Din vol. “Călător prin gânduri”

 El cântă, iar vocea-i divină
 Aduce în suflete dor,
 Căldură sau rece fior,
 Iubire, plăcere și vină.
  
 În jur se apleacă-n tăcere
 Oțelul pornit din priviri
 Călite în false iubiri
 Sub aspre și reci viziere.
  
 Încep să se nască-ntre gene,
 Crescând în luciri de opal,
 Izvoare din tainice-avene.
  
 Se scurg picături de cristal
 Lăsând pe-ale pleoapelor trene
 Sclipiri din adâncul astral. 

Din vol.  “Eterna căutare” 

 Sărutul tău e-atingerea divină
 Ce mângâie o floare de cais
 Cu lacrima din roua cristalină
 În care se reflectă lumi de vis.
  
 E-aroma ce se simte-n adiere
 Când vântul se alintă printre flori
 În serile în care-i o plăcere
 Tăcerea-n triluri de privighetori.
  
 Sărutul tău, în dulcea-mbrățișare,
 E cântec, e-ncântare, e fior,
 E visul dintr-un vis, e renunțare
 La tot ce, dintr-odat’, e-amăgitor.
  
 Te înfășor în brațe și, ușor,
 Mă pierd în ape limpezi, de izvor. 

Din vol. "Eterna căutare"