Mi-aștern, uneori, pe sub gânduri, o mare,
 când caldă, când rece, albastră sau nu, 
 fundalul perfect pentru nopțile-n care
 prin minte-mi străbați, către inimă, tu. 
  
 Plutire de gânduri sclipind către stele
 ascunse de norii-adormiți pe un cer
 tivit cu o parte din visele mele
 purtate pe-o apă-fundal efemer.
  
 Lumină-n derivă, curenți iluzorii,
 o țintă în timpul pierdut în trecut,
 delfini ce urmează, aiurea, cocorii
 spre țărmuri de care nicicând n-au știut.
  
 Străbat, uneori, cu o barcă, oceane
 și merg spre niciundele altor limane.
  
 Din vol. “Călător prin gânduri” 

Tu n-ai știut că eu eram cu tine,
Privindu-ți silueta, indiscret,
Și-ți admiram mișcările feline
Ascuns în noaptea gândului secret.

Nici eu nu am știut atunci că tu,
În mângăierea undelor tăcute,
Nu mi te-ai fi opus, c-un simplu “Nu!”,
Dorințelor sub stele renăscute.

Erai zeița nopții-n gândul meu,
Eram, în visul tău, acela care
Îți apărea din mare ca un zeu
Ce îți punea iubirea la picioare.

N-ai ridicat-o și de-atunci, mereu,
Îmi tulburi câte-un vis. Din întâmplare.

Din vol. “Eterna căutare”

 
 
M-am rupt din lumea visului etern,
C-un zvâcnet de lumină tremurândă
Și am dorit, un timp, să îmi aștern
Trăirea într-o inimă plăpândă.

I-am dat puterea harului divin:
Aceea de-a simți, în ea, iubirea
Pe care i-am trecut-o în destin,
Înscrisul ce sfidează nemurirea.

Eram un tot în micul univers
Nemuritorul – eu, unealtă - el
Și, cu iubirea strecurată-n vers,
Am devenit al vieții menestrel.

Un timp, un vis, un gând pribeag, iar eu
Mă plec în fața îngerului meu.

17 ian. 2017

• 

Te-ai arătat ca dintr-o acuarelă,
învârtejind în ochii mei culoare
pe care curcubeul doar o are,
și mi-ai venit, frumoasă și rebelă.

Eu te priveam, alunecam pe tine,
penel nepregătit de-așa o tușă
agilă, colorată și ghidușă,
uitând cu fericirea să te-mbine.

Te-am desenat, întâi, ca pe-o regină,
vrăjit, rapid, timid și, cu uimire,
te-am colorat în ape de lumină.

Tu, adiere într-o zi senină,
ai apărut deodată, fără știre,
dar te cunosc: ești vechea mea iubire.

Din vol. "Oare"

• 

Un cer plângea odată în albastru
sub pleoapa-ntunecată de un nor
purtând un gând trufaş, necruţător,
şi un mesaj ce anunţa dezastru.

I s-ar fi scurs albastrul tot în mare
de n-ar fi fost, departe-n incolor,
o stea ce strălucea privind cu dor
şi c-o lumină ce-amintea de Soare.

Şi-a strecurat prin nor şi gând o rază
ce a pătruns cu dragoste, intens,
în cerul devenit un gol imens.

I-a readus albastrul, îl veghează,
i-a dat culoare, noaptea-i luminează,
iar totul are-acum, la cer, un sens.

Din vol. "Eterna căutare"

• 

Sub un cer cuprins de noapte,
Într-o vară oarecare,
S-a născut povestea care
Plânge-n gândurile mele
Și se spune doar sub stele
Printre șoapte.

Nu e tristă, nu-i nici lungă,
Nici nu știu cât e poveste,
Căci, în mintea mea, ea este
Încă vie-n cuvântare
Și-mi provoacă -o frământare
Îndelungă.

E așa: eram pe-o stradă,
Cea a visurilor mele
Mai nebune, mai rebele,
Când privirile-mi hai-hui
Au văzut doi ochi căprui
Ca pe-o pradă.

Te-am urmat pe unde timpul
Traversa prin intersecții
De alegeri și direcții
Ce lipseau pe harta mea,
Dar erau ... și-așa trecea
Anotimpul.

Visul își curmase firul
Când, în fine, te-ai oprit
Și, mirată, m-ai privit;
Eu ... ca piatra de hotar ...
Înlemnisem. “Am un dar:
Trandafirul”.

Am fugit. De-atunci, oricând
Îmi apari prin visuri, ești,
Într-o lume de povești,
Cu un trandafir în mână,
Sufletului meu stăpână,
Așteptând.

Din vol. "Călător prin gânduri"

• 

Sălbatic și rece mă cheamă
să uit, să m-ascund și să stau
în lumea acelor ce au
doar gânduri ascunse și teamă.

Voi fi nemișcat ca o stâncă
la care nici valuri n-ajung,
în vântul ce suflă-ndelung,
iar noaptea e rece și-adâncă.

Vei ști, doar atunci, ce-ai făcut
cu floarea albastră-suspin
pe care-ai străpuns-o c-un spin.

Voi fi o-ntâmplare-n trecut,
un vis risipit și un chin
în dorul ce plânge tăcut.

Din vol. "Călător prin gânduri"

Într-o zi oarecare de toamnă,
mi-ai venit cu albastrul din flori;
n-am uitat nicio clipă ce-nseamnă
şi prin gânduri îmi treci, uneori.

Nu mi-ai fost doar o floare de toamnă
ce apare-ntre frunze ce cad -
ai fost visul, dorinţa ce-ndeamnă
spre lumină un suflet nomad.

Mi-amintesc şi acum de o toamnă
cu ploi multe şi reci, cu îngheţ,
cu răceală ce frunze condamnă
la cădere-n noroi şi dispreţ.

Într-o toamnă,-ntr-o zi oarecare,
mi-ai venit cu albastrul ce doare.

Din vol. “Călător prin gânduri”

Nu plânge, macule, nu eu te-am rupt!
A fost un vânt atât de rău aseară
încât toți norii i-a gonit, și iară
va trebui, cu seceta, să lupt.
 
Și mi-e atât de greu să car din vale
găleata plină până la grădină,
apoi să ud, tulpină cu tulpină,
atâtea flori cu ruga în petale.
 
Dar nu pot să le las: când mor, mă doare
mai rău decât tot corpul când le ud,
căci mie-mi este dragă fiecare.
 
Tu suferi, iar suspinul ți-l aud
Nu-ți fie frică! Pentru orice floare
acolo, sus, e-un Rai al ei … când moare.
 
12 aug. 2016

A fost, într-o vreme, un suflet pierdut
pe drumul spre casa din timpul etern,
pășind peste margini de Rai sau Infern,
o mică scânteie în necunoscut.

Uitase ce-a fost, nu știa ce va fi,
era ca și cum n-ar fi fost de curând
în lumea nebună a celor cu gând,
din care nimic nu părea a mai ști.

Și, totuși, ceva, parcă-alături mergând,
venit din lumina iubirii străvechi,
cerea să revină, cerea împlorând.

Din pâcla uitării, un strigăt de gând,
ca într-un final din poveștile vechi,
cerea să se-ntoarcă, să stea până când ...

Din vol. "Călător prin gânduri"