Îmi urmăresc tristețea cum, furioasă, fuge,
Împrăștiind în juru-i un sânge otrăvit
Cu hematii ce poartă un adevăr strivit
De toate câte-l calcă și-ncearcă a-l distruge.

Încearcă să se-ntoarcă, din noua-i pribegie,
Privindu-mă cu sete și ochii de mormânt,
Sălbatici în privirea lipsită de cuvânt
A celei care-ncearcă, în van, să mă îmbie.

O-ademenesc cu gândul ce-aleargă,-i taie calea,
O urmărește iarăși în furios galop,
Atent să nu se-ntoarcă urmându-și vechiul scop:
Acela de-a-mi aduce în sânge, iarăși, jalea.

Se-ndepărtează, pleacă, în suflet simt seninul,
E liniște în toate, nici vreo săgeată nu-i
În razele pornite din ochi frumoși, căprui,
Ce vin să îmi alinte în inimă divinul.


Din vol. “Eterna căutare”

Sunt semne că toamna-i pe cale
să plece, să lase în loc
pe-aceea ce-n zări boreale
probează, deja, un cojoc.

Aduce și frig, și cadouri,
iar cizmele, până la nea,
vor dulciuri și dau apropouri,
ițindu-se din debara.

Din haine de iarnă se-aude
un murmur, de parcă ar ști
că semnele iernii sunt crude. 
E, sigur, pe drum. Unde-o fi?

O-ndeamnă pe toamnă să plece,
să-și uite plouatele căi,
iar mie prin gânduri îmi trece 
o sanie cu zurgălăi.


Din vol. “Aripi de azur”

El – cu brațul plin de flori,
Ea – cu roșu-n obrăjori,
Se-ntâlneau s-o facă lată
Înc-o dată.

S-au pupat cam într-o doară,
Au intrat în cârciumioară
Și, la masă, au cerut
De băut.

Numai că, la altă masă,
Mai demult plecați de-acasă,
Soața lui cu soțul ei
Beau cât trei.

- Ne-au luat-o înainte! 
Mama  lor … și cele sfinte! -
Zise el. Ceva … și ea, 
Cu perdea.

N-au mai stat. S-au ridicat
Și în grabă au plecat
Spre secreta lor baracă
… să-i întreacă.


Din vol. “Dor de lele”

Mă, frațâlor, cât oi fi eu de Nae,
Și beutor de samă-n satul meu,
O scald mereu din lae în bălae
De nu mai știu: sânt eu, or nu sânt eu?

Că-m zâsă mie unu: “Bă, băete,
De-aș fi eu d’ăla care poa să cânte,
M-aș duce colo une, pe-ndelete,
S-alege-o voce, țara s-o încânte.

Că tu, când bei un zaibăr d-ăla bun
Ești Pavaroti, mă, ascultă-aici,
Că nu te mint, dar, când e prost, îț spun:
Din gât îț ies miorlauri de pisici.”

Cân l-auzâi pe Ion a lu Purcaru
Că-m zâsă că am voce – i-auz mă! –
Iote-m veni așa: cân iau salaru,
Să dau pe gât un d-ăl de voce dă.

Și mă-nvăță Lisandru lu Șoșoi
Să bag aifonu pe înregistrare
În pozunar de sus, la cămeșoi,
Cân mi-o veni să țâp în gura mare.

Ete-o făcui și pe-asta, o făcui!
C-așa sânt eu: cân zâc ceva, e lege!
Acu, ce mi-a ieșât, o să vă spui,
Da nu azi, poate mâine, cân m-oi drege.

La cap, că glasul – muicăăăă! – d-ăla am
De mă crucesc ș-acu de ce-am putut,
Că mă ascult, da cu-nțălesu … neam!
M-o fi-nțăpat ceva de m-a durut,

Or a plouat și-a bubuit mai tare,
De s-auza cum dai la mămăligă
În ceaun, cu o lingură mai mare,
Sau când îț intră-n mână o țăpligă.

Ce-mi amintesc, de zaibăr și de voce,
E c-a fost bun –acu, de zaibăr zic –
Iar de ailaltă cred că fu o … ce?
N-am zâs că de-aia nu vă spui nimic?

Dar las că pun eu mâna pe bufonu
De-a zâs că-s Pavaroti și îl ard,
Da cred că și pe ăla cu aifonu
Îl țân oleacă agățat în gard.


Din vol. "Hai, pa!"

Ea vine în zilele-n care
Cascada își varsă-n tumult
Noianul de ape-n vâltoare.
Ea vine și vine demult.

De unde? – pădurea nu știe,
Nici stâncile vechi ce păzesc
O salcie verde, mlădie,
Sub care se-așază, firesc.

Privesc silueta-i divină
Și-aș vrea … o, ce mult mi-aș dori
Ca brațele mele s-o țină
Aproape, de zbor a-i servi,

S-o poarte în lumi de lumină
Pe căi ce-i vor fi de neșters
În anii în care, deplină,
Iubirea-i va fi univers.

Ea cântă. Cascada-și oprește
Întregul vacarm. O ascult.
Ea cântă, iar sufletu-mi crește,
Și crește, și crește prea mult.


Din vol. “Cântecul visurilor”

Pe umbrele bătrânilor copaci,
mergând cu grija celui ce se-ascunde,
din ce în ce mai în adânc pătrunde
prin codrul căutat de cei dibaci.

Lumina Lunii-i este de ajuns,
căci razele-argintii se-aștern pe urme
pe care le-a făcut când a străpuns
desișul ce cărare-a vrut să curme.

E drumul nopților de-ndrăgostit
pe care calul său de-acum le știe,
căci le parcurge,-n toamna ruginie
ca într-un ritual îndrituit.

Iubirea îl îndeamnă la un drept
ce-i doar al lui, căci și ea îl iubește,
iar noaptea, pe cărarea ce-i unește,
își simte inima crescând în piept.

Îndeamnă calul, e nerăbdător
să îi audă vocea, să o simtă
la pieptul lui cu capul, să consimtă
și să-i alunge dorul arzător.


Din vol. "Chipul iubirii"

Pe umeri îi apasă înc-o toamnă
Cu zile care par că îl îndeamnă
Să recunoască focul și ce-nseamnă.

Nu cel ce-a fost odată, cel din vremuri
Cu nopțile încununând tandemuri,
Ci focul-foc, ce-l faci să nu mai tremuri,

Acela-nconjurat cu brâu de piatră,
Ori se ațâță noaptea într-o vatră
Când, înspre Lună, câte-un câine latră.

Privește focul sinelui și-ntreabă:
- Tu, ce mă arzi silabă cu silabă,
E timpul meu poemul scris în grabă?

De ce îl simt acum atât de rece?
Și toamna-i anotimp și se petrece
Ca visul care n-ai mai vrea să plece.

Știu că mai arzi în mine, știu ce-nseamnă
Când frunza căzătoare mă îndeamnă
Să scriu poemul focului de toamnă.


Din vol. “Aripi de azur”

Ai înflorit din nou, la ceas târziu,
când frunzele copacilor sunt duse
în zările tărâmului neviu
al celor ce de vremuri sunt răpuse.

Sub razele de toamnă, strălucești,
te bucuri de căldura trecătoare
atât cât e. Îți place s-o primești
cu zâmbetul petalelor spre Soare.

Deschid fereastra larg și te privesc
rugându-mă de vânturi înghețate
să ocolească florile ce cresc
atunci când altele-s apuse toate.

Ți-aș da căldura verii de-aș putea,
o clipă cât o viață-a unei flori;
nu cer mai mult, doar timp cât aș visa
că-i primăvara vechilor fiori.


Din vol. “Eterna căutare”

Te oglindeai în ochii mei, iubito,
și mă priveai. Eu … te priveam și eu
cu ochii mari, și-n suflet am simțit-o:
pulsa iubirea ta în pieptul meu.

Era în mine,-n stropii rari de ploaie,
în ochii tăi, ai mei, era în jur,
în gânduri ce, scântei zglobii, văpaie,
zburau spre tine-n picuri de azur.

M-am sprijinit de gândul tău în gându-mi,
te-ai sprijinit și tu de brațul meu,
și te-am urmat și m-ai urmat, jurându-mi
că vom păși pe-același curcubeu.


Dol. “Eterna căutare” 

De-ar fi să mă întrebe cineva:
“Ești fericit?”, i-aș spune simplu “Da!”,
iar de s-ar îndoi, i-aș spune: “Eu
sunt fericit cu ea în gândul meu”.

De nu m-ar crede și m-ar întreba
cu insistență despre-altcineva,
în loc să-i zic vreo două mai ... așa,
eu cred că i-aș răspunde doar: “Hai, pa!”

Căci nu-i pot suferi pe-aceia cu
atâta grijă pentru alții, nu!
Și numai eu voi ști că tu ești tu,
iar, dacă mai insistă … “Pa și pu!”

Din vol. “Hai, pa!”