Mai cântă-mi, iubito, cuvinte,
Mai spune-mi povestea de iarnă
Cu albul de-afară ce minte
Că vrea peste noi să se-aștearnă.

Ne-nvăluie clipe solemne,
Ne-așteaptă paharele pline,
Cabana e caldă, iar lemne
Avem cât să ardem destine.

Și poate că-n focul ce arde
Vom pune și timpul din urmă
Cu nopți adormite-n mansarde
Și zile-nșirate în turmă.

Îmi place lumina difuză
Prin care îmi cântă cuvinte
O iarnă-n povestea confuză
Cu vin din aduceri aminte.


Din vol. “Eterna căutare”

Sunt ani de când gândul hoinar
mă poartă prin locuri ascunse,
de ochi omenești nepătrunse,
în care decoru-i bizar.

Prin junglă, canoea-mi strecor
urmând o potecă știută
ce trece prin lumea tăcută
spre apa ce curge ușor.

Nu-i marele fluviu, e-un braț
plecat într-un joc de meandre
să prindă în el copilandre
ce-aleargă spre el cu nesaț.

Sunt ape din ploaia de ieri,
cerută-n pădurea-nsetată
de frunzele ce își arată
sclipiri, în ușoare-adieri.

Canoea, în dulce-abandon,
alunecă lin, în tăcere,
iar totul în jur e plăcere,
căci gândul meu e-n Amazon.

Visam, îmi doream și speram,
dar locul meu tainic din vise
nu-mi este în lucruri permise,
așa cum credeam și voiam.


Din vol. “Călător prin gânduri”

O mai aștept, că – deh! – e-așa frumoasă ...
Și se mai face – nu-s de vină eu! –
Așa vrea ea, că e simandicoasă
Și elegantă și … pe placul meu.

Da’ nici eu nu mă las: am pălărie
De la Nea Gicu, șef pălărier
Pe care-orice bărbat ar vrea să-l știe
Amicul lui. Pe cinstea mea, mon cher!

O duc la teatru-acum, că-n seara asta
E una care-i place ei. În rol,
Că, altfel, n-o suportă – cu-asta, basta! –
Și zice că-i o vampă, zău, parol!

Da’ ce-o mai face, frate, că-n lumină,
Îmi pare că e fum la geamul ei?
S-o pieptena și peria-i de vină?
Că arde, prin frecare, alelei!

M-am plictisit căci e o oră, iată.
De când o-aștept. ‘i-arunc o pietricea ...
- Au! Prost mai ești! Iar ai făcut-o lată!
Vezi tu! Cobor la tine! Mama ta!


Din vol. "Dor de lele"

A apărut în calea mea
Cum doar un înger ar putea,
Plutind ușor, ca într-un vis...
Eu am privit-o și-am decis
Că doar pe ea aș vrea.

Cu mâna-mpinsă-n buzunar
Am scotocit ca un avar ...
Era acolo, ghemotoc,
Pe lângă ochelari, în toc,
Bancnota de-un dolar.

O fi puțin, o fi destul?
Mă-ntreb, fiind de-acum sătul
De-atâtea zile de rateu
La dame bune, tocmai eu,
La deget cu-așa ghiul.

De-o pierd și pe-asta mă oftic,
Așa că ochii mi-i ridic,
Că ea e ‘naltă, eu sunt mic,
Apoi îmi fac curaj și-i zic:
- Te fac un mizilic?


Din vol. "Parfum ... vesel"

Scrie-mi gândul pe-o răscruce
cu o pană de lumină
izbucnită când se-nchină
cuiele înfipte-n cruce
sau, prin lacăt de-ntuneric,
îngeri triști legați c-un lanț
într-o margine de șanț
cu aspectul ezoteric.

Scrie-l și, răstălmăcindu-l,
rupe-i aripile-n șapte,
fă-l un vis pierdut în noapte
ca pe-un of ce, nedorindu-l,
ți-l îneci în triluri moarte
printre semne reci de carte
sau îl spargi în coji de vise
ca pe smalțul unui dinte
care zimții și-i tocise
prin aducerile-aminte.

De l-ai scris, îl ia și-l rupe,
cum ți-o fi și ți-o veni,
într-o oarecare teamă
dintr-o oarecare zi
când, din piept, îți va erupe
oful, ca o cataramă
înnodată c-o năframă
prinsă-n gânduri fistichii.


Din vol. “Eterna căutare”

Se cern ușor, prin noapte, iluzii de lumină
și-n risipirea fină a fulgilor de nea,
coboară-a lor regină în straie de hermină
și flacăra privirii începe-a-mi căuta.

Mi-e teamă și m-atrage cu strania-i făptură,
cu frumusețea rece din roiul de sclipiri
al celei care pare,-n lumina Lunii, pură,
dar înfășoară visuri în lanț de rătăciri.

Închid cu cer de pleoape privirile-mi hulpave
și-mi făuresc zăbrele din genele prelinse
pe flăcările care mai pâlpâie, firave,
închise-n ochi de iarnă, în gânduri calde, ninse.


Din vol. “Eterna căutare”

Dac-ar fi zăpadă, poate-aș zice “Hai
Să ieșim afară, să ne mai plimbăm
Ca în primăvara când ninsori de mai
Ne făceau petale albe să călcăm!”.

Ziua e senină. Soarele cu dinți
Ne îmbie înspre locul din oraș
Unde merg părinții cu copii cuminți
Și-i de strajă bradul, mare, uriaș.

Poate la amiază, când o fi mai cald,
Pașii noștri-afară nu vor îngheța
Sub un cer ce-și face din albastru fald,
Fără norii care toate-ar întrista.

Chiar de nu-i zăpadă, sub un cer senin,
Totul pare vesel și, adeseori,
Trecem în uitare zilele de chin
Ce adună luna plină-n sărbători.

Va veni, pe seară, unul dintre moși,
Să ne îndulcească și, măcar puțin,
Să ne-aducă-aminte că, din moși-strămoși,
Plaiul nostru este un regat divin.


Din vol. “Aripi de azur”

Lacrimile iernii se presară-n lume
Într-un dans frenetic, înălbind poteci
Fără să aleagă, făr-un scop anume,
Fără să întrebe-n rece de le-întreci.

Fiecare-n parte se preface-n stea,
Suflet … are gerul, flăcări înghețate -
Brațele-ascuțite ce-ar putea-nțepa
Ochiul ce privește spre eternitate.

Frumusețea rece pare să se teamă
Doar de efemerul stelelor ce cad …
Au culoarea altfel. Albul de năframă
Le e scut la gândul focului de Iad.

Unui fulg îi pare drumul prea abrupt
Și ar vrea o clipă să se odihnească …
Mi-aș întinde-o mână înspre zboru-i rupt,
Dar n-aș vrea căldura ei să îl topească.


Din vol. “Aripi de azur”

Pregătește anul ultima ultima cântare
Și nu știe încă ce s-ar potrivi
Dintre alb și negru ori o întâmplare
Care-n portativul ploii s-ar opri.

Dacă cenușiul cerului ar plânge             
Peste note albe din frânturi de vis,
Ar părea că anul, la sfârșit, ar strânge
Negrul ce aduce note de abis.

Dac-ar fi culoare-n timpul ce adună
Gânduri fericite dintre zile reci,
Poate-i primăvară-n visul dintr-o lună
Care aparține dalbelor poteci.

Dar nu știe anul cum va fi să-nfrunte
Clipele din urmă care-i dau fiori
Și alege note ce creeaz-o punte
Între gerul nopții și, pe geamuri, flori.


9 nov. 2025

Merg pe-un țărm sălbatic, agitând prin gânduri
Ani ce-au fost odată și acum își tac
Zilele ferice, ferecate-n scânduri
Ce mai au, în visuri, viață de copac.

Pașii mei, din pietre, fac să se audă
Sunete ciudate ca și când un eu
Vrea să se ridice dintr-o soartă crudă,
Ca în vremea veche-a lirei lui Orfeu.

Timpul amurgește și se îngustează
Înspre orizonturi ce-mi erau un țel,
Iar acum, când cerul mi se înserează,
Drumul meu se-ndreaptă către un tunel.

Mă oprește-o voce care mă îmbie,
Din rostogolirea mării în amurg,
Spre imensitatea dintr-o veșnicie
Înspre care toate viețile se scurg.

Stelele mă-ndeamnă să îmi schimb cărarea,
Să le fac, din șoapte murmurate, cânt,
Să-mi aduc pe țărmul unde-mi tac visarea
Versul ce transformă pietrele-n cuvânt.

Noaptea îmi cuprinde trupul ca o toamnă
Care-mi schimbă pașii de pe drumul greu.
Veșnicia rece, pentru mine-nseamnă
Doar însingurarea lirei lui Orfeu.

Din vol. “Cântecul visurilor”