S-a dus la protopop c-un plic -Avea ceva restanțe- Și i-a cerut obol mai mic, Că stă prost la finanțe. Însă ierarhul, mare-n stat, C-abia-ncăpea-n sutană, L-a prins de gât, l-a ridicat Și i-a zis: -Piei, Satană! Cum poți acum să vii la noi Să-ți scad eu ție birul, Când criza asta, pe la voi, Va umple cimitirul? Și tu ești dintre-acei mișei? Acum îți fac raportul! Cum vii, la mine-aici, cu lei, Și-n euro iei ortul? Din vol. "Parfum ... vesel"
Ceva se rupsese în el dintr-odată când tot ce iubise plecase-ntr-o lume în care dusese, din el, o bucată, o parte din suflet, pustiu fără nume. Un nor peste ochii sclipind a durere, făcea ca privirea-i albastră să pară o mare cu valuri ce-aruncă tăcere pe țărmul cu visul ce-așteaptă să moară. Plecase departe-ntr-un colț de pădure, trăind ca un pustnic, ducându-și amarul în gânduri cumplite, venite să-l fure din lumea în care-și cioplise altarul. Făcuse-o căsuță din lut și nuiele, din trunchiuri căzute în ruperi de vânt, târându-se-n viață din roadele-acele ce ies când, din ceruri, cad ploi pe pământ. Muncea în tăcere, lăsase cuvântul din vremea în care cu oameni trăia, doar noaptea-și uita, uneori, legământul, când ruga, spre ceruri, în șoaptă-și urca. Din vol. “Călător prin gânduri”
În visul meu, apari din întuneric, Și te-ntrupezi, ușor, în fața mea, Apoi dispari într-un decor feeric, Lăsând un gol imens în urma ta. Te chem, te strig, te plâng, și-apoi te caut Prin amintiri pierdute-n timpuri vechi Pe muzica-n surdină-a unui flaut Ce vine din legendele străvechi. Cum aș putea să te găsesc, iubito, când simt c-acest prezent mi-e prea târziu și te-am pierdut prin viața ce-am trăit-o între un alb și-un negru-cenușiu? Îți caut urmele prin timpuri moarte, îi rog să mă îndrume chiar pe zei, să-mi pună undeva un semn de carte, pe urma ta să-ndrepte pașii-mi grei. Iar dacă strigătu-mi va fi zadarnic și urma pașilor pierdută iar, cu suferința gândului amarnic, îmi voi curma calvarul solitar Și voi păși, din lunga mea tristețe pe drumul către viața luminoasă, cerându-le zeițelor mărețe să ne alunge pe-amândoi … acasă. Din vol. "Gândul pierdut"
Mi-a șoptit, aseară, vântul, La ureche, ca o boare: “Mâine dorm, îți dau cuvântul, Va fi vreme de plimbare.“ Și a fost o zi de toamnă Ca de vară – ce să zic? – Păi, când vântul te îndeamnă, Știe el ce știe, zic. Mi-am luat în parc amicul Și am mers, am mers, am mers, De simțeam prin auricul Că mă chinuie un vers. O să-l spun, dar mai încolo, Iar acum – ce-o fi o fi! – Recunosc: voiam mai solo Pe-o alee cu copii Și cu-atât de colorate Frunze, bone și mămici Tinere aproape toate, De-aveam gândurile ... ghici! Ne-am oprit, că am tot mers Într-un ritm mult prea vioi Și, în gând, cu-același vers: “... Ce e scris și pentru noi ...”. Din vol. "Hai, pa!"
Îmi caut Muza, caut fără rost, Iubita mea din timpul ce a fost; Pe site e doar delirium tremens, Găsesc doar Picasso când vreau Rubens: Cuvinte-amestecate-n aliaj… E poezie sau e alt limbaj? Pierdut şi trist mai rătăcesc puţin Rugându-mă şi-apoi zicând: amin. În fine, caut, sper, am aşteptări Printre atâtea strofe şi cântări. Când, în sfârșit, cu mare încântare, Găsesc o poezie de valoare, Citesc rapid, dar când mă uit mai bine, Observ că e semnată … chiar de mine. Din vol. "Parfum … vesel"
Mi-aș dori culori ce strigă: “Ia penelul și-mi întinde trupul care te intrigă!” Și m-aș pierde în săruturi, și te-aș prinde-n brațe, strâns, Până când, din gelozie, aștri-ar izbucni în plâns; În culori de bucurie, Ca-ntr-un lan de iasomie, Ți-aș picta întreaga noapte Trupu-n șoapte Și ți-aș crede, și mi-ai crede, chiar și gemetele-acele Ca de stele. Din vol. “Cântecul visurilor”
Simt în mine pustiu și îmi ard amintiri Printre resturi de gând ce își caută rost Pe sub ziduri ce-au ars în mai vechi biciuiri Cu năprasnicul ger de prin timpuri ce-au fost. Sub cenuși, mai mocnesc dezbrăcate de lut, Doar cuvinte de dor în strânsoare de jar Ce-nconjoară scântei și le stinge tăcut În credința-n târziu și speranță-n zadar. Și mai sunt urme vechi de căldură din veri Cu un Soare torid și priviri de senin, Câte-un vis de demult, când erau primăveri Iar în verdele meu se-alina un suspin. Îmi tresare în piept o frântură de cer De-un albastru intens, ce m-anunță că-s viu Și că pot să mă iert și mai pot să mai sper La o ploaie-n deșertul din visul târziu. Din vol. "Călător prin gânduri"
Se-aştern de parcă-s clipe dintr-o viaţă pe care o pictează-n ruginiu, acoperind tot ceea ce răsfaţă un codru ce n-a fost, nicicând, pustiu. Era de-un verde crud, iar timpul - stâncă nesfărâmată-n fire de nisip, se îmbrăcase-n mantia ce, încă, avea puterea de a-i da un chip. Pe chipul lui, un verde ne-mblânzit s-a menţinut o vreme, dar apoi, a dispărut, căci timpul, plictisit, s-a vrut, iar, nevăzut, trecând prin noi. Şi tot ce-a fost atât de verde-odată a devenit, treptat, de-un galbel-pal, în clipe ce se-aştern pe viaţa toată ca frunze ce-o acoperă, brutal. Din vol. “Călător prin gânduri”
Atâtea gânduri vin și se adună De parcă le e teamă de un zbor Din tremurul de buze, în furtună ... Și, Doamne, ce vacarm asurzitor! În toate ești același înger care, Purtat de aripi în destinul meu, Îmi e lumină călăuzitoare Pe marea-n care călător sunt eu. E-o ceață stranie prin orizonturi De judecăți și valuri ce se zbat În marea zbuciumată între fronturi Cu lupte pentru calea de urmat. Se-adună gânduri – stoluri de egrete De-un alb desăvârșit în zborul lor Pe-un cer lipsit de nori și de regrete Din visuri ce revin, amăgitor. Se-adună, fac o larmă-asurzitoare, Dar, dintr-odată, liniște. Ciudat! Prin ceața ridicată-n depărtare, Se vede o lumină. Au plecat. Din vol. “Călător prin gânduri”
Se scurge-n noapte -o altă zi pierdută-n paşi lăsaţi pe drum de nerăbdarea lui de-a fi în casa ce-i, demult, doar scrum. E vie, încă, -n mintea lui şi îi vorbeşte tot mai des, dar el nu spune nimănui ce, numai el, a înţeles. Şi merge, merge unde-a fost o casă-n care a iubit, iar viaţa lui avea un rost: era atât de fericit. Păşeşte, zilnic, pe un drum cu ochii goi, privirea ştearsă, şi nu ar renunţa nicicum la clipele pe-o piatră arsă. Acolo doar, privind senin, spre Soarele ce dă-n apus se simte, iar, de viaţă plin în amintiri de nerăpus. E-acolo el, e-acolo ea, cu ochii înspre depărtare, spre cerul care ar putea să le aştearnă iar cărare Pe care-n amintiri, în vis, o vede şi o vrea întoarsă aici, la el, în Paradis, pe-un ciot de lângă piatra arsă. Din vol. "Chipul iubirii"
Daniel Vișan-Dimitriu 