Învăț de-o viață, dar nu îmi ajunge
Să deslușesc ceva din Univers
Și, ce nu pot cu mintea a străpunge,
Încerc să învelesc, acum, cu vers.

Mi-e greu, când gândul zboară printre stele,
Să îl opresc doar să privească-n jur,
Iar el trimite gândul său la ele
Continuând al galaxiei tur.

E tatăl gândurilor infinite
Fixate-acum prin stele, în rețea,
Sunt singure, pierdute, irosite,
Și poate-i prea târziu a le-aduna.

De-aceea, eu, în nopțile senine,
Încerc să aflu, doar cu mintea mea,
Cât pot de mult. Iau gândul lângă mine
Și sufăr când mai cade câte-o stea.

Din vol. "Gândul pierdut"

Nu știu de ce zăbrelele-ai tăiat
Și ai dezlănțuit atâtea Furii
Din adâncimea-ntunecată -a urii
De care, de o viață, am uitat.

Ce-ai vrut să schimbi? Era mai alb ceva
Decât un zbor de înger pelegrin
Pe cerul încărcat de-atât senin
Încât iubirea de sub el cânta?

A fost o răbufnire-a unui vânt
Ce-și amintea corolele plecate
Și setea din petalele uitate
De ploi ascunse-n margini de pământ?

Ce-a fost? Ce s-a-ntâmplat? Ce-a fost apoi?
Un trai intens? Atât? Niciun regret?
O foaie albă, cu un alt antet,
Sub care-aceleași versuri par mai noi?

Nu știu ce-ai încercat, ce-ai vrut să ai
Mai mult decât în mine ai avut
Și-am șters orice întoarcere-n trecut,
Căci timpul înapoi n-ai cum să-l dai.

Din vol. “Eterna căutare” 

Fantome din trecut dispar îndată,
se-ascund cu teamă-n lumea lor, din care
mai rar ies la lumină, nu se-arată
cât timp iubirea ce o văd le doare.

O nouă melodie se aude,
cu note-atât de blânde și duioase,
încât în întuneric zboară ciude
pe aripi cu insemne tenebroase.

Se-ncurcă-n portativul violinei,
se zbat, se ard în notele măiastre
și cad strivite de puterea vinei
de-a se aventura în nopți albastre

în care zboară păsări minunate,
cu străluciri primite de la stele
pe aripi ce-s adesea alintate
de Luna ce se oglindește-n ele.

Parfumuri noi se împletesc în aer
iar ea, cu o vioară minunată,
alungă amintiri din timpul caier.
Fantome din trecut dispar îndată.

Din vol. "Chipul iubirii"

Îmi doresc, prin gânduri, răbufnirea ploii,
Să mai spăl tristețea-n picurii din ea
Și mă rog să fie stropii grei eroii
Care-o-ndepărtează din privirea mea.

Mă cuprinde toamna-n brațe de rugină
Și îmi umple ochii-al frunzelor mormânt,
Sufletu-mi umbrește norul ce se-anină
De un cer prea negru și lipsit de vânt.

Îmi ridic privirea într-o rugă mută:
“Hai, deschide calea noilor dorinți
Și o zi ca asta, tristă, abătută,
Schimb-o cu crăiasa zilelor cuminți!”

Cerul se încruntă, însă, brusc, zâmbește
Și desface norul într-o ploaie gri
Care se răsfiră, suflul ei plutește
Printre stropi, nu lacrimi, veseli, mii și mii.

Soarele, în joacă, îi străbate-o clipă
Și, spre bucuria sufletului meu,
Văd, pe cer culoare, văd cum se-nfiripă
Visul fără lacrimi: Podul Curcubeu.

Din vol. “Călător prin gânduri”

Întinde pasul, toamna. Septembrie s-a dus
Și norii ne-mpresoară. Pe frunze s-au depus
Mici pete de rugină ce cresc din zi în zi
Și le anunță somnul din timpul ce va fi.

E ceață dimineața și plouă spre chindie 
Umplând o seară-ntreagă cu grea melancolie.
Doar visul mai aduce lumină și culoare,
Și zâmbete, și larmă, și plaja de la mare.

Apare și faleza cu noi trecând, de mână,
Prin seara care pune căldurii zilei, frână.
O bancă, malul mării, un felinar și noi
Privind spre valuri care se-apropie și-apoi …

O dimineață rece. Octombrie-a venit
Cu sfaturi pentru frunze: “Când viața-i la sfârșit,
Priviți la ce-i în urmă, intrați prin amintiri
Și căutați acolo plăcerea din trăiri

Pe care nu se poate să nu le fi avut
În timpul care-o vară, cu voi a petrecut.
De veți găsi acolo frumosul ce-ați trăit,
Octombrie-o să fie doar visul de sfârșit”.

Din vol. “Aripi de azur”

De vei veni, în somnul tău, la mine,
să-mi tulburi visele și somnul meu,
te voi primi și voi dansa cu tine,
vom fi: tu - flacără, eu - Prometeu.

Te voi purta, în brațe, printre ceruri
și îți voi stinge focul pe vreo stea,
cu sărutări, dorite giuvaeruri,
te voi acoperi, iubita mea.

Iar de va fi ca visul tău să plece,
îl voi urma, în visul meu de zi
sau voi trimite gândul să se-aplece
asupra ta, și doar al tău va fi.

În gândurile mele și în vise,
te-aștept, iubirea mea, te-aștept să vii,
și-atunci, îmbrățișările promise
vor fi cum doar în vis, acum, le știi.

Din vol. "Chipul iubirii"

Aș vrea ... dar cui îi pasă
Ce aș vrea eu, sau tu, sau amândoi,
Dacă-am putea, dând timpul înapoi,
Să-i facem viitorului căi noi,
Spre-o viață mai frumoasă.

Ai vrea ... și mie-mi pasă
Atunci când vrei ceva pentru-amândoi,
Sau când îți vrei sărutul înapoi,
Să fac ce e mai bine pentru noi,
Iar tu ... să fii frumoasă.

Noi vrem ... și-acum ne pasă,
Ca timpul să ne ierte pe-amândoi,
Din ce avem, să nu dăm înapoi
Nimic din ce ne-a încântat pe noi
În viața-n doi ... frumoasă.

Din vol. “Călător prin gânduri”

Sunt mulţi şi le e frică
de alţii care-i sapă
şi-i vor, la o adică,
la apă.

Dar banul bate frica:
îl fac en-gros, şi-l papă,
că-i peşte prin băltica
de apă.

Nici pe la mititica
nu prea ajung, căci scapă,
bolnavi cum sunt: cu frica
de apă.

Mai prind, din câte-o clică,
un prost cu banii-n mapă,
dar prea puţini mai pică
la apă.

Degeaba, ca la iapă,
bat şaua să priceapă,
căci versul meu nu-i ţeapă.
E apă.

Din vol. “Hai, pa!” 

Tot omul are o problemă,
Mai mică sau mai mare,
La mine-i groasă, e extremă,
Ca la însurătoare.

De-un timp, am gol prin buzunare
Prin carduri bate vântul
Nu vă mai spun că, de la mare,
Mi-a cam pierit avântul.

Ea e frumoasă, e-admirată,
Dar am o mare teamă
Ca, într-o noapte-ntunecată,
Vreun hoț s-o bage-n seamă

Și să mi-o fure, s-o răpească,
Să plece cu ea-n lume,
Să-i facă rău, chiar s-o lovească
Și nervii să-mi consume.

Eu o iubesc, deși mă seacă
De prea mulți bani pe lună,
Cu leafa mea nu prea se-împacă,
I-ar trebui mai bună.

Fac tot ce pot să strălucească,
Îmi iau chiar de la gură,
Și n-aș mai vrea să se oprească
Din fugă, în natură.

Deși plimbările mă costă,
Că-i scumpă și benzina,
Mai scap de-o viață prea anostă
Și schimb puțin rutina.

Când merg cu ea, nu-mi fac probleme,
Sunt plin de-adrenalină,
Dar stau și mă întreb, de-o vreme:
Ce-mi trebuia … mașină?

Din vol. “Hai, pa!” 

Era neras, era țepos
Bunicul de la țară,
Dar el era cel mai frumos
Bunic, odinioară,

Și noi, toți ”preferații” lui,
Copiii lui cu toții,
Când cei străini, ai “Iacă cui”,
Îi supărau nepoții.

Pe Taicu, mult l-am mai iubit,
Mă linișteam privindu-l
Când se-nchina, spre răsărit
Sau “Crezul” recitindu-l,

Iar Maica, Maica ne iubea
Mai mult decât o mamă,
O văd și-acum, în mintea mea,
Pe cap cu o năframă,

Scoțând, c-un zâmbet, de sub țest,
Cea mai gustoasă pâine,
Rupând-o cu firescu-i gest
În două: "- Pentru mâine".

Noi, încă mici, eram copii
Cu gândul doar la joacă,
Zburdalnici, mai făceam prostii,
“Mai stați și voi oleacă!”

De reușea, spunea povești,
Sau ne citea nuvele,
Cu voci schimbate,-actoricești,
Că te simțeai în ele.

Era demult, eram copii,
Zburdalnici și cu toane,
Iar ei ... s-au dus de printre vii.
Și-mi sunt acum icoane.

Din vol. “Gândul pierdut”