Ceva se rupsese în el dintr-odată
când tot ce iubise plecase-ntr-o lume
în care dusese, din el, o bucată,
o parte din suflet, pustiu fără nume.

Un nor peste ochii sclipind a durere,
făcea ca privirea-i albastră să pară
o mare cu valuri ce-aruncă tăcere
pe țărmul cu visul ce-așteaptă să moară.

Plecase departe-ntr-un colț de pădure,
trăind ca un pustnic, ducându-și amarul
în gânduri cumplite, venite să-l fure
din lumea în care-și cioplise altarul.

Făcuse-o căsuță din lut și nuiele,
din trunchiuri căzute în ruperi de vânt,
târându-se-n viață din roadele-acele
ce ies când, din ceruri, cad ploi pe pământ.

Muncea în tăcere, lăsase cuvântul
din vremea în care cu oameni trăia,
doar noaptea-și uita, uneori, legământul,
când ruga, spre ceruri, în șoaptă-și urca.

Din vol. “Călător prin gânduri”