Nu poți să-nchizi un gând în colivie
De griji ori temeri care te apasă;
Ea, pentru el, nu poate fi o casă,
Doar închisoare poate să îi fie.

Cât ar fi colivia de aleasă,
Un vânt, în ea, nu ar putea să ție
Când el nu vrea zăbrelele să știe
Că-s gelozii ce-l țin ca într-o plasă.

Nici fluturii albaștri n-ai a ține
Închiși în colivii, cu îngrijire,
Căci ei vor libertății să se-nchine.

În colivii, apare-o otrăvire
De gând ori vânt, de flutur ori de mine,
Când nu vreau altceva decât iubire.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Am aflat că noaptea-i o nemărginire
Când privirea Lunii fața-mi lumina
Și-mi șoptea că cerul este-o amăgire
Plină de-ntuneric, fără nicio stea.

N-am crezut ce spune, căci vedeam pe cer,
Mii și mii de stele cum, strălucitoare,
Își doreau să fie-al nopților reper
Prin luciri complice și atrăgătoare.

M-a privit mirată, m-a privit intens,
M-a privit străină și îndepărtată,
Mută în uimire, cu un gol imens …
A plecat. Lumina-i nu se mai arată.

Cerul este negru, noaptea fără vis,
Fără ea, pe boltă, nu e nicio stea:
Totul e-ntuneric, totul e abis
Făr-a ei lumină, fără steaua mea.

Din vol. “Eterna căutare”

Atât de departe de viață
de tine, de mine, de noi,
ești vis rătăcit într-o ceață,
și-ai vrea să te-ntorci înapoi

în lumea ce-ți pare ciudată,
dar știi că există un loc
în care aveai altădată
iubirea, cu tainicu-i joc.

Privești, ca și mine, departe,
dar locul de vis a pierit
și totul acum ne desparte,
uitarea, deja, a venit.

Mai sunt amintiri ce se-agață
de gânduri, rezistă un timp,
dar cad obosite, îngheață,
ucise de-un alt anotimp.

Privim degajați depărtarea
ce nu mai contează la noi,
când totul plutește pe marea
speranței în lumea de-apoi.

Din vol. "Zece"

M-ai așteptat pe drumul tău spre munte,
privind spre orizontul nesfârșit,
iar gândul tău a construit o punte
pe care înspre tine am venit.

Stăteai ca o zeiță, nemișcată,
iar ochii tăi, în Soare, scânteiau
cu strălucirea razei reflectată
de roua de pe flori și-mi surâdeau.

Erai acolo singură, divină,
iar eu m-apropiam, îndrăgostit,
dorindu-te, dorindu-mi o regină
în lumea ce în minte am clădit.

Ne-am sărutat și am plecat, de mână,
pe drumul nostru sinuos, alpin,
ce străbătea pădurea cea bătrână
și ne-ndrepta spre-un neștiut destin.

Curând, cabana de priviri ascunsă
a apărut când stelele, clipind,
s-au arătat din lumea nepătrunsă
a sufletelor ce trăiesc iubind.

Iubirea noastră le-a simțit privirea,
să ne grăbim puțin, ne-a îndemnat, 
iar tot ce a urmat e amintirea
a tot ce niciodată n-am uitat.

Din vol. “Chipul iubirii”

A trecut înc-o vară fierbinte şi rea 
ce-a lăsat, la plecare, toţi norii din ea
să ne-apese pe zile şi clipe de vis
ca o palmă pe-o uşă ce nu s-a deschis.

Aş fi vrut s-o închid cu zăbrele de nori
dintr-o roată de timp, să-i provoace fiori,
să o văd între ziduri, pe dalele reci,
zvîrcolindu-se-n toamna când tu ai să pleci.

Dar mai bine o iert. Să se ducă şi ea,
să se piardă oriunde, dar tu, vei pleca?

Din vol. “Eterna căutare” 

Ce frig era în încăperea-ceea
În care, iute, ne-am adăpostit
Atunci când cerul a avut ideea
C-un viscol peste plaiul însorit!

Când ne-a surprins, eram pe drum spre stână
Și admiram în brazi cum se foiesc
Sălbatice minuni. Noi, mână-n mână,
Mergeam cum merg acei ce se iubesc.

Cântam ceva, nu-mi mai aduc aminte;
Ceva legat de-un dans prin necuprins,
Când cerul s-a schimbat în noi veșminte
Și, dintr-odată, peste noi a nins.

Un vânt cuprins de dor de depărtare,  
A început s-alerge printre fulgi,
Învăluindu-ne cu-a lui suflare,
Pornit să ne îngroape-n albul giulgi.

Am alergat spre stâna părăsită
Și-am râs, căci vântul n-a avut noroc:
Ne-a alungat spre semne de ursită
Ce-au apărut când ne-am aprins un foc.

29 aug. 2021

- În părul tău, se-adună zăpezile din munți,
Privirea ți-e pierdută, nu vezi nimic din jur,
Și nu-nțeleg, bătrâne, de ce, ades, te-ncrunți?
Căci versu-ți izvorăște și limpede și pur.

În tot ce scrii, iubirea se-arată ne-ntinată
Și-mi pare ireală, din altă lume e.
Tu, unde ai găsit-o? E-a ta, e-adevărată?
Și, dac-ai întâlnit-o, de ce te-ncrunți, de ce?

- E-adevărat: zăpada mi-a apărut la tâmple,
Iar anii se adună și, uneori, mă-ncrunt
Atunci când, printre gânduri, se poate să se-ntâmple
Ca amintiri pierdute, din nou să mai înfrunt.

Sunt unele de-acelea ce n-aș vrea să se-arate,
Dar asta nu se poate și-atunci le pun la loc
Așa cum sunt, dar versul, cu amintiri schimbate,
E rolul de pe vremuri și-mi place să-l rejoc.

De ce acum? Ei, bine, sunt multe și s-au strâns
În ani și ani în care pe toate le-am trăit,
Le-am adunat prin gânduri, la unele am plâns,
Dar toate-s ale mele și-or fi pân’ la sfârșit.

Iubirea mea? Trăiește! E limpede și pură,
E, poate,-nzăpezită și ea, la fel ca mine,
Dar numai pe afară: în suflet, la căldură,
E-aceeași de-altădată. Iar tu, ce faci, ești bine?

Din vol. “Călător prin gânduri”

Când ai plecat, luând cu tine visul,
cortina a căzut pe-o scenă goală,
din care dispăruse compromisul,
și-un ultim spectator ieșea din sală.

Cu pași crispați, pe drumul spre niciunde,
în furia-ți cescândă, purpurie,
nu te-ntrebai de ce sau când și unde
un vis murit mai poate să învie.

În echilibrul tău cel îndoielnic
îți depănai o droaie de cuvinte,
dar, după-o vreme, pasul șovăielnic,
ți s-a oprit, sub grele simțăminte.

Și te-ai întors din drumul tău, cel care,
în fuga ta, nu te-ai gândit, grăbită,
că două sensuri poate nu mai are,
iar înapoi nu ești binevenită.

În fața ușilor, de-acum închise,
îți este dor de scena de-altădată,
ai vrea aplauze și alte vise,
sub o cortină iarăși ridicată.

Dar vechiul vis e mort, iar vechea piesă
nu se mai joacă-n vechile decoruri,
ci într-un teatru nou, la altă-adresă,
cu vise noi, alăturate-n zboruri.

Din vol. "Zece"

Te-ai izolat în inima pădurii
și ți-ai clădit din amintiri un scut
în fața unui vis necunoscut,
fidel iubirii și supus naturii.

În suflet ai o liniște deplină,
dar inima atunci cutremurată,
convalescentă încă, vrea să bată
ca-n vremea când era atât de plină,

Când orice colț al ei purta povara
prezenței lui, zidit ca o tăcere
pierdută-n nesfârșitul ce nu piere
și îți era puterea și comoara.

Cuvântul tău de-acum e-o simfonie
de sunete celeste care-alintă,
în zbor mângâietor și fără țintă,
ființe însetate de-armonie,

Iar mersul tău e parcă o plutire
în lumea cu o singură cărare,
atât de fin în lina lui mișcare
încât se naște-n mine o trăire

Şi face ca, în noaptea ce se lasă,
ascuns în umbra visurilor mele,
să îmi ridic privirea către stele
și să le-ntreb: tu ești a mea aleasă?

Din vol. “Călător prin gânduri” 

Pașii tăi, prin visuri, și-au făcut cărare
Ce-mi străbate cerul nopților de dor
Ca o stea ce arde într-o căutare
A iubirii-ascunse-n suflet muritor.

Tălpile-ți sunt goale, calci ușor și-mi vii
Caldă și ferice-n brațele deschise
Pentru-a te cuprinde și a-ți aminti
Simfonia noastră-n mii și mii de vise.

Voalul tău se-așterne-n umbra unor șoapte
Ce se-nalță tainic printre flori de vis,
Atrăgând cu smirnă fluturii de noapte
Spre o nouă viață, c-un destin rescris.

Trupul tău îmi cântă, ochii tăi mă ard,
Vraja ta-mi îndeamnă sufletul să cânte
Și să-i ceară voie inimii de bard
Să îți iasă-n cale, gata să te-ncânte.

Din vol. "Eterna căutare"