Când îmi vorbești, cuvântu-ți e-o caldă adiere
Ce îmi aduce-n suflet miresme și fiori,
Un murmur de iubire, extazul alteori,
Un tril ce se topește în clipe de plăcere.

Privirea-ți visătoare, m-atrage ca o rază
Pornită să-i răspundă sclipirii dintr-o stea
Ce îmi zâmbește, tristă, și pare-a fi a mea
În nopțile când visul, doar stelele-mi veghează.

Apleacă-ți chipul mândru, privește-mă, vorbește,
Fă-mi viața paradisul pe care l-am dorit,
Și prelungește-o până, în timpul nesfârșit,
O clipă, cea a noastră, în alte vieți va crește.

Din vol. “Eterna căutare”

Că “Zece”-aș vrea să-mi fie nu doar titlu,
Vă spun acum senin, cu “modestie”,
Dar tare mi-ar plăcea: zece să fie
Și-o notă pe volum (ca un subtitlu).

Să vă explic de ce e titlul “Zece” ?
E simplu: zece strofe-au fost de-ajuns
Ca, în poem de-au fost, să fi pătruns
În noul meu volum și ... să nu plece.

Dar unele poeme, cu ardoare,
Deși erau mai lungi decât am vrut,
Au fost bine-venite, și-au avut
Bilet cu “Doi ori zece”, la intrare.

Iar spre final, venite-așa, puhoi,
Spunându-mi că-s frumoase, vor și ele,
Au mai intrat, din versurile mele,
Și poezii de “Zece supra doi”.

Din vol. “Zece”

Sunt doar oglinda unei muze
Ce-mi e, în inimă, văpaia,
Îi sorb cuvinte dintre buze
Și-i sunt pământ când ea e ploaia.

Eu sunt doar cel ce-n vers transcrie
Simțirea ei, simțirea noastră,
Sunt muritorul ce-o îmbie
Să-i poarte mantia albastră,

C-un cântec trist ori c-o ofrandă
Pe un altar din care curge
Un mir cu-aromă de lavandă
În foc de zbateri demiurge.

Dansez cu iele și naiade,
Alerg cu gândul printre stele,
Adun ideile nomade
În versuri calde sau rebele

Și mă visez în vechi izvoade
Păzite-n temple de vestale,
Scriind poeme cu arcade
Sub care-mi ninge cu petale.

Din vol. “Călător prin gânduri”

Poate că zăpada va putea să șteargă,
În adânc de clipe, toate câte dor
Și își va așterne-n strat amăgitor 
Albul ne-ntinării peste lumea largă.

Nimeni n-o să vadă clipele ascunse
În adâncul rece-al stratului de nea,
Nimeni n-o s-audă clipa ce plângea
Printre rugi de frunze veșnic nerăspunse.

Poate că, sub stratul ce se va așterne,
Sufocată-n gândul unei îndoieli,
În sămânța vie-a ultimei greșeli,
Frigul va pătrunde cu-ale sale berne

Și, din întuneric, dintr-un somn de moarte,
Din pământul rece, nu vor încolți
Urmele durerii – toate vor muri,
Nimeni să le știe, nimeni să le poarte.

Va veni zăpada, cu povești să cearnă
Peste-o lume-n care viața bate-n piept
Și-o așteaptă, iară, să-și reintre-n drept,
Cum a fost pe vremuri, cum n-a fost de-o iarnă.

Din vol “Eterna căutare”

Sub un petic de cer înnorat, cenușiu,
Se oprise un vis și-ncerca a trăi
Ca o salcie-n vânt, ca un râu în pustiu,
Ca un munte-n adânc ori ca noaptea în zi.

Nu știa el, un vis, că în cele ce sunt
E un altfel de trai, din vechimi cunoscut
De la cel uriaș pân’ la cel mai mărunt
Gând sau dor sau orice are-n viață trecut.

Cum să știe că-i tot măsurat, cumpănit,
Echilibru perfect stabilit de demult
În destine ce merg spre al lor asfințit
Și-ntâmplări ce trăiesc, dar se chinuie mult?

S-a oprit, a privit, a-nțeles și-a plecat
Spre un altfel tărâm, deslușit în etern
Ca un vis infinit, necuprins și ciudat
Pentru-acei ce se-aleg când prin soartă se cern.

S-a-ntrupat în zălog de uimire în zbor,
În speranță și foc, bucurie și vânt,
În plutirea de frunze pe frunți de izvor
Și iubire-n apusul din ultimul cânt.

Din vol. “Aripi de azur”

Pe vechiul pod și-au scuturat salcâmii
și ultimele frunze care știu
că-n primăvară îi era fântânii
de dincolo, un drum … de-acum pustiu.

Pe-atunci, scăldate-n razele de soare,
de-un verde ce râdea sub adieri,
păreau că-n fericire, iubitoare,
vor străluci în multe primăveri.

Se-adună, tremurând, în vântul rece,
la marginea uitării, pe un pod,
murind încet, dorindu-și, doar, să plece,
din lumea care-acum le scaldă-n glod.

La vechiul pod, chiar gândul se oprește,
privindu-l trist, doar uneori cu dor,
se-ncruntă, se întoarce și pornește
spre alte locuri și c-un altfel zbor.

Sunt două lumi, legate altădată,
cântate în poeme de-un rapsod
pe drumul care îl ducea odată
prin lumi unite printr-un simplu pod.

Din vol “Oare”

E-o vreme-n seara asta de parcă toamna moare,
Lăsând în urmă viața-i cea plină de culoare,
Pierzând în umbra nopții plăcerea amintirii
Acelor clipe-n care se închina iubirii.

E vânt afară, plouă, prin încăperi e rece
Ca toate-acele gânduri lăsate ieri să plece
Spre țărmuri izolate de-o mare înghețată
În gerul care-o face amară și uitată.

Nu pot, doar pentru-o seară, s-o las în agonie,
Să pierd plăcerea zilei ce mâine-o să mă-mbie
C-un Soare ce-i învie pierdutele-i culori  
Din ziua-n care-odată ai început să dori.

Voi face-un foc în sobă și îmi voi fierbe vinul
Ce-i va aduce toamnei dorința ca seninul
Să-i fie mângâiere, să-mi fie mie visul
C-o mare-albastră care îmi tulbură abisul.

Lumina lumânării și-o muzică-n surdină,
Vor fi alegeri bune în noaptea ce-o să vină
Cu amintiri de toamnă ce nu se vor uitate
În seri de gânduri triste și de singuratate.

Din vol. “Cântecul visurilor” 

Se-ntețise vântul,
Plopii tremurau,
Frunzele, mormântul,
Parcă-și căutau.

Se asprise vântul,
Plopii se-ndoiau,
Frunzele-n avântul
Zilelor, cădeau.

Se răcise vântul,
Plopii, toți, plângeau,
Sărutau pământul
Frunze ce-nghețau.

Se-ntomnase vântul,
Plopii îi știau
Toamnei lui, frământul:
Frunze-n el … mureau.

Din vol. "Călător prin gânduri"