O frunză ascultă cum, jos, Privind-o cu ochi de mormânt, Pământul șoptește duios: - Te vreau și pe tine-n veșmânt! - Ai vrea, tu, dar pune-ți în cui Și pofta, și ochii, și tot, Că nu-s eu chiar a nimănui, Ori petic la țol de netot! Eu-s frunză de neam, de stejar, Iubită de Soare și Vânt, Iar Soarta mi-a spus c-am un dar: Să nu cad oricum pe pământ. Când foșnetul și-a terminat, Ceva, ca o umbră de fum, Din ram a desprins-o. Ciudat: Cădea legănat, nu oricum. Din vol. “Dor de lele”
Am fost plecat o vreme departe, pe nisipuri cu alte anotimpuri și cânturi fără teme, nisipuri mișcătoare făcute să-l abată pe cel ce se arată înspre abrutizare Am fost plecat o vreme cu sufletul departe. în lumea ce-și împarte destinu’-n anateme și în cărări amare prin neguri și angoase, prin ape tulburoase, total în abdicare. Le-am depășit pe toate și-am devenit puternic, de prețuire vrednic, pe drumuri noi, curate, deschise, însorite, cu alte vise-n care, cu-o dulce acceptare și forțe înnoite, mă-nalț în levitații, plutesc în zbor molatic sub cerul enigmatic cu vagi iluminații. Citesc, cu voce calmă, a vieții aventură: o simplă-adâncitură, săpată-adânc … în palmă Din vol. "Gândul pierdut"
Vânt și ploaie rece, gânduri sprijinite pe a mâinii umbră, rece-acum și ea, ochi din care scapă goale, umilite, resturi de lumină peste o podea. Lacrimile ploii se lungesc pe geamuri și se-ntind spre margini, parcă ireal, lasă loc privirii să se-aștearnă-n ramuri goale, reci și ude-n timpul agonal. A-nghețat privirea și coboară-n iarba care-și culcă vârfuri galbene sub vânt, pe sub ziduri, mușchii își apleacă barba udă în tristețea goală de cuvânt. Printre norii negri, nu-i rost să pătrundă raze de lumină. Cerul pare mic pentru frunza care-n ape se scufundă, singură în moarte, așteaptând … nimic. Din vol. “Călător prin gânduri”
Ce faci tu când plouă și afară-i frig? Te gândești că mâine, când se va opri, Eu, nu doar prin gânduri, te voi însoți Și o sărutare-n plus am să câștig? Te gândești la frunze? E-n destinul lor Să-și urmeze calea, să-și îngroape-n lut Un ecou la ceea ce li s-a părut Că le-ar fi lor cântec și-ar fi plin de dor. Tu, când plouă, suferi? Te gândești că eu Nu mai am răbdare și aș vrea să vii Ca un strop, ca două, ploaie să îmi fii, Și îngheț, și jarul stins la pieptul meu? Cred că mâine-i altfel: iarăși vom fi noi, Cu priviri aprinse, pași puțin grăbiți Și mergând alături. Doi îndrăgostiți Care-și trec prin toamnă pașii, câte doi. Din vol. “Aripi de azur”
Bătrân, în pădurea străbună, alături de marele fag, asculți ridicându-se, vag, al lupilor urlet, spre lună. E-un urlet lugubru, de jale, al haitei ce, toată, s-a strâns în corul ce-mprăștie plâns pe note de frici ancestrale. Credeau că te-au prins în capcană, că poți fi răpus, în sfârșit, dar unii de-ai lor s-au grăbit stricând rânduiala din goană. Sperau să te-ntreacă în forță ei, tinerii plini de avânt, puternici, cu nările-n vânt, și ochii în flăcări de torță. Au fost secerați, iar pământul a supt, însetat și hulpav, din sângele celui mai brav, fiindu-i, de-a pururi, mormântul. Ești cel ce-n coroană iși pune vechimea în Munții Carpați, ești cerbul temut de confrați, tu, rege-al pădurii străbune. Din vol. “Călător prin gânduri”
Se făcuse coadă mare în Olimp, căci voiau toți zeii bine să le fie lor, nemuritorii care, de un timp, vor și fericirea din democrație. Se vota cu bile, ca și pe la noi, bine-n pumni ascunse, ca să nu le vadă lupii de la urne, pentru care-s oi fără judecată și, la vot, grămadă. Unul, clar, e Zeus, veșnicul tiran, gata să trăznească urnele-amândouă dacă nu-i respectă ultimul slogan: “Vreți democrație, vă arăt eu vouă!” Celălalt e Bachus, zeul bețivan care strigă tare că-i cu Zeus leat, dar că e mai tare, chiar și în slogan: “Jos cu tirania! Hai cu Mort de Beat!” Când credeau, votarea, că s-a-nfăptuit, ultimul din coadă, ca să fie nulă, aruncă în urne – ce nesocotit! – bile cu duiumul. Cine ești? Sunt Bulă! Din vol. “Dor de lele”
La Nuți vine un vampir -Când ziua se petrece- În mână ține un clondir Și n-ar mai vrea să plece. -Hai, spune-mi iute, cum ai vrea S-o facem astă seară? -Mai repede, iubita mea, Căci setea mă doboară. Și se-ntreba el că de ce Ea caută să-l sece? Luceafăr a crezut că e: "Nemuritor si rece”. Din vol. "Parfum ... vesel"
Mi-au amuțit privirile flămânde și s-au pierdut pe loc în ochii tăi, pe buzele, petale sângerânde, ce au aprins în mine vâlvătăi. În părul tău se ascunsese-o rază și-ți mângâia zulufii jucăuși, copii uitați de mama ce-i veghează în lumi pe unde-aleargă, nesupuși. Și mi-am umplut privirile cu tine de mi s-au revărsat pe trupul tău, și-au tot căzut, căci nu puteam susține un gând atât de bun și-atât de rău. Cu mâinile-ți frumoase, delicate, am depășit momentul de suspans când le-am luat și, cu seninătate, le-am sărutat ca pentru primul dans. Din vol. "Chipul iubirii"
Sunt, uneori, momente de magie la care nu te-aștepți și te-nfioară ca lacrimile dintr-o melodie ce-ți picură pe suflet din vioară. Sunt clipele când seara se răsfață în liniștea ce-aduce somnul zilei, cu un apus ce-o mângâie pe față și pregătește visele copilei. E scurtă vraja ei, căci noaptea vine cu un alai de stele și, grăbită, o-ndeamnă ca, și ea, să facă bine să doarmă lângă sora obosită. Priveam, surprins, momentele schimbării, de parcă le-ntâlnisem prima oară, în timpul ce-acordasem așteptării iubitei mele, într-un fapt de seară. Din vol. “Călător prin gânduri”
Clipele ce-mi poartă pașii printre zile, Se aleargă-n cercuri dintr-un zodiac Strâns legat cu lanțul brațelor abile Din destinu-mi, singur, pentru-alegeri, leac. Mi-aș dori ca urme ce-mi ajută zborul, Să rămână scrise-n clipe de trecut Din oglinda calmă-a timpului cu dorul Și cu-atâtea visuri care mi-au plăcut. Uneori, pe urme, clipele acele Îmi ating o rană și, prin ele, sânger, Întinând cu roșul gândurilor mele, Lacrimi și regrete strânse-n ochi de înger. Pașii mă îndreaptă către orizonturi Necălcate încă, iar în suflet am Linii de sub care ultime deconturi Îmi permit plecarea-n lumea ce-o visam. Din vol. “Cântecul visurilor”
Daniel Vișan-Dimitriu 