Ciopleam, de-un timp, la propria-mi statuie
- Era ușor să dau cu dalta-n vânt -
Căci fără de idei, ci doar cuvânt,
Mai bine nu te-apuci de poezie.

Nu îmi ieșea nimic, și m-a durut
- Că aș fi vrut să fiu și eu … cu vază -
Dar chiar în degetul cel mijlociu, de bază,
Să mă lovesc?  Vă jur că nu am vrut!

Din vol “Hai, pa!”

Simțeam, într-o noapte, că mor,
căci gându-mi plecase în zbor
și, negru, intrase-ntr-un nor
cu țipete de “Never more!”.

Erau cam prin zona lui do
pe-o notă ce nu pot eu s-o
imit, dar v-asigur că-i o
invenție-a lui Alan Poe.

Și, cum nu puteam eu să dorm,
mi-am zis: “Ia să-ncerc să transform
ceva-ul acesta diform
în gânduri cu care s-adorm.”

Și-atunci, “never more”-ii acei
din norii cei negri și grei,
mi-au fost, deodat’ porumbei
pe nori-așternuturi de zei.

Coșmaruri sau gânduri de dor,
nu vreau să mai am ... never more.

Din vol. “Hai, pa!”

Ai putea, în astă seară,
pentr-o oră, două, șapte,
să faci ploaia să dispară
din privirile-ți de noapte?

Norii de pe cerul gri,
hai să-i alungăm departe
și, din clipele pustii,
să fugim ca dintr-o moarte!

Să-nviem, cumva, pe-o stradă
fără nume, pe-nserat,
în secunde ce-or să cadă
ca-ntr-un timp demult uitat!

De-am putea să ne iubim
timp de-o oră, două, șapte,
n-ar conta nici că murim
așteptând o altă noapte.

Din vol. „Cântecul visurilor”

Misterioasă-n liniștea lagunei,
la adăpostul algelor marine,
așteaptă apariția străbunei
la care-i învățată să se-nchine.

Povestea ei e veche, milenară,
și prea puțini au reușit s-o vadă,
iar când, în fața lor, a vrut s-apară,
au fost vrăjiți de cântu-i de naiadă.

A fost văzută și sub altă formă
și doar legendele sunt o dovadă
că, în păduri, o nimfă se transformă
în grațioasa, tânără, driadă.

În noaptea ce urmează va alege
din tot ce îi va oferi străbuna,
destinul ce, de-acum, îi va fi lege,
nescrisă, dar vegheată de Fortuna.

Privirea i se pierde printre ape
iar gândul ei străpunge suprafața,
din cer și Soare vrând să se adape,
Pământului întreg să-i vadă fața.

E liniștită-acum femeia mării
iar așteptarea ei e pe sfârșite
căci gândul ce s-a-ntors din largul zării,
îi spune că-i deja pe asfințite.

Din vol. "Oare"

Aud chemarea zilei când noaptea mă-mpresoară
Și strigătul luminii în visurile ei,
Neliniști mă inundă în fiecare seară
Când cerul licărește-n alaiuri de scântei.

Parfumuri mă inundă, aromele dansează
În umbre ce se-nalță purtate printre nori
Ascunși prin întuneric, împinși de câte-o rază
A lunii ce-i gonește departe, înspre zori.

Pe buze, murmurate, cuvintele-mi sunt șoapte
Ce se avântă-n ceruri cuprinse de fiori,
Amestecate-n forfot de aripi și de noapte
Cu larma primăverii din zborul de cocori.

Cuvintele acelea sunt ruga mea de seară,
Sunt gânduri ce se-nalță în șoaptele-cuvânt
Purtate înspre ceruri, cu vina-n primăvară,
Căci a venit prea plină de tine, pe Pământ.

Din vol. "Călător prin gânduri"

Zâmbea lumina mea uimirii tale
ținută în privirea-mi caldă strâns,
cu grijă ca pe-a lacrimilor cale,
să șteargă urma ultimului plâns.

Și ți-am zâmbit de-atunci, trecând prin vreme
și-ți mai zâmbesc și azi, iubita mea,
când îți pictez iubirea-mi în poeme
și-ngenunchez, umil, ‘naintea ta.

Ca și atunci, privirea mea revarsă,
în unduiri  din faldurile ei,
o flacără ce curge și se varsă
asupra ta c-o mare de scântei.

De vrei nectarul zeilor să bei,
fă-ți buzele o cupă, iar izvor
îți voi fi eu, turnând prin ochii mei
tot ce am strâns în clipele de dor.

Din vol. “Eterna căutare”

Aș vrea tristețea muntelui să fiu
atunci când frigul iernii îl încarcă
și o povară mare îi încearcă
puterile, sub cerul plumburiu.

Aș vrea să fiu asemenea tristețe
și nu o alta, poate mai intensă,
căci forța lui e-ascunsă, dar imensă,
iar din adânc răzbate frumusețe.

Aș vrea să-i fiu tristețe și s-aștept
ca primăvara mâna să-și întindă,
încrâncenarea-i mută să destindă.

Aș vrea să îi alin durerea-n piept.
să pot să fiu tristețea lui de drept,
și-n bucurie să mă reaprindă.

Din vol. “Oare”

Era bătrân, bolnav … Știa de-acum
Că nu mai e dulăul care-a fost
Când își avea-n ograda lui un rost.
Știa că-i vremea ultimului drum.

Era slăbit, nu mai putea mânca
Nici oase și nici codrul mic de pâine
Ce, altădat’, în colții lui de câine,
Pe loc, în mici fărâme se spărgea.

Din locul său din capăt de grădină,
Privea spre cei ai casei, mai lătra
Când un străin în curte le intra
Sau când dădea târcoale vreo jivină.

Să se ridice, îi era mai greu
Dar o făcea, se bucura cu drag
Atunci când, de departe, pe drumeag,
Simțea că vine singurul său zeu.

Îi aștepta, lătrând cu bucurie,
O vorbă ori o mână de alint
Pe capul său cu fire de argint
Ori pe spinarea lui, de-acum surie.

Și le primea, era și-acum iubit
Ca altădat’, la fel ca-ntotdeauna
Când ei, în joaca lor, erau totuna,
Când timpul nu era de socotit.            

Se gudura. Mai vechea alergare
O mai făcea prin vise, uneori,
Acelea-n care el, în primii zori,
Voia doar joacă, joacă și mâncare.    

Au fost atâtea clipe împreună,
Atâtea zile, nopți, atâția ani
Ce-au fost prieteniei artizani,
Încât “Adio!” n-ar putea să-i spună,   

Și n-ar putea să facă un păcat
Plecând acum, departe să îi fie
În clipele de ultimă-agonie,
Iar el să-l plângă. Nu! Și l-a mușcat.    

A dispărut luându-și suferința,
Crezând că-i doar a lui. N-a bănuit
Că-n urma lui, cel care l-a iubit
Nu-l căuta. I-a respectat dorința.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Când, pe sub cetini, îmi vor plânge murii
Cu lacrimi reci din ochi întunecați,
Le voi șopti că-s brațele pădurii
Și au, în toți copacii, aliați.

Iar dacă-mi vor zâmbi-n buchete albe
Ce-or tremura în adieri de vânt,
Îi voi înconjura cu flori de nalbe
Și, peste-a lor culoare, zbor și cânt.

Va fi în jurul lor doar armonia
Și încântarea zilelor de mai
Când florile spori-vor bucuria
Pe care doar în suflet o aveai.

Iar, peste muri, o pasăre de pradă,
De, prin tenebre-n zbor, se va ivi,
Voi face, dintre ramuri, să îmi cadă
Lumina ce-o alungă-n zori de zi.

Îmi voi păstra în cetină doar verde
Și-mi voi pleca privirea spre pământ,
Spre murii mei, eu, codrul ce nu-și pierde
Culoarea vie-a vechiului veșmânt.

Din vol. “Eterna căutare” 

Eu sunt visul ce se-așterne
peste gând, în noaptea albă,
risipindu-l printre perne
în secvențe puse-n salbă;

Unele strălucitoare,
care-mi plac, le iau cu mine,
sau modeste la culoare,
ce spre negru par să-ncline.

Vin cu cele luminoase
și le-arunc pe celelalte,
intru-n gândul ce jurase
că se va feri de halte

În iubiri târzii pierdute
în tăcerea dintre șoapte
spuse-n serile plăcute
sau împrăștiate-n noapte,

Și îl fac să își revină,
îl aduc, din nou, în scena
peste care-a tras cortină
dragostei ce i-a dus trena.

Iar în somnul ce cuprinde
tot ce-ating spre dimineață,
și iubirile murinde
vor avea o nouă viață.

Din vol. "Oare"