Strângeam în brațe o chitară Și te priveam Când îți cântam. Eram îndrăgostit de tine, Iar cântul meu, Pe-acorduri fine, Te-nvăluia cu șoapta-i caldă Când eu, din ochi, te mângâiam.
Tu mă priveai, văzând în mine O nouă zi de primăvară, Cu păsările-n drum spre casă, Cu Soare blând Și mai frumoasă Decât oricare dinainte, Decât ce-a fost odinioară.
Era târziu, cu stele-aprinse Și Lună Nouă. Mă priveai, Iar trupul tău a vrut să-mi cânte, Căldura lui să mă-nfierbânte Și să îmi fie el chitară Atunci, demult, când mă iubeai.
- Alo! Ce faci? Eu sunt cam supărată: N-am Net și nici mobilul nu-l mai am, Sunt singură, mă simt abandonată … Ce-o fi cu mine, chiar habar nu am!
C-am mai făcut-o noi, ți-aduci aminte? Era atunci când n-am avut curent, Tu ai venit și … n-am prea fost cuminte, Dar - cum să zic? – a fost un accident,
Iar vina cred c-a fost a lumânării, Căci pâlpâia de m-am crezut în vis … Și-acolo nu-i păcatul înșelării, Căci toți visează la … ce nu-i permis.
Acum nu vreau decât să mai verific, Să știu și eu ce-a fost sau ce n-a fost, Iar adevărul vreau să-l identific, Deci … n-ai veni degeaba, vii c-un rost.
Iar, dacă vii, s-aduci și-o sticlă de-aia Cum ai adus. Mai știi, când s-a golit, Că ne credeam pe plajă la Mamaia, Iar tu-mi spuneai că ești îndrăgostit?
Lacul de sub cuibul șoimului de stâncă Din ținutul aspru-al golului de munte, Își adună-n apa rece și adâncă Razele de Lună care-i cad pe frunte.
Noapte-apăsătoare, liniște deplină, Fantomatic, lacul își trăiește-n vise Dragostea naiadei care-i mai alină Din durerea pentru ceea ce iubise.
Răsăritu-i este visului sfârșire, Iar întreaga ceață înspre nori dispare Când un zbor de aripi vine cu iubire, Lacului să-i fie înc-o alinare.
Pe oglinda-i rece, două siluete Își reflectă-n unde albul ne-ntinat De iubiri trecute sau iubiri secrete, Pure ca Lumina care le-a creat.
De pe stânca-naltă, pasărea de pradă Își mijește ochii, îi privește-n pripă Și întoarce capul – nu mai vrea să vadă Dansuri noi, în taină, cum se înfiripă.
Seara, în bar, stă și se uită cu jale: În buzunar, nu prea mai are parale, Iar împrejur sunt multe fete frumoase Ce l-ar iubi, căci multe sunt păcătoase.
Muzica lui se-aude iară și iară, Ochii lui mari se pierd în fum de țigară, Sus, pe tavan, scapără leduri mărunte, Iar un bețiv vrea să-l sărute pe frunte.
Parcă ar ști ce necăjit e, săracul, Că nici acum n-a reușit să ia bacul Și-a învățat (vreo două zile, tot anul), Dar n-a știut unde să meargă cu banul.
Dac-ar putea, ar vrea în timp să se-ntoarcă La primul an (sunt mulți ani de când încearcă) Și nu e prost, dar bacul ăsta e, parcă, De netrecut, numai de nervi îl încarcă.
Mai sunt și-ai lui, încă îl țin în spinare, Nu-i mai dau bani și-asta îl doare mai tare, Se ceartă des ziua, dar mai ales seara Și toți aud, lumea-i cunoaște povara.
Poate curând, la jocuri de păcănele, Va câștiga și ar scăpa de belele, La bar ar sta chiar și o noapte întreagă, Ore în șir s-ar mai cinsti cu vreo dragă.
Numai că azi stă c-un prieten (pe bune!), Nu mai au bani și ar mai vrea niște-alune, O duce greu și este vina lui toată C-ai lui au pus șaua pe cal dintr-odată.
Regăsește-te-n privirea ce-ți aduce mângâiere Și în buzele tăcute care nasc înfiorare Coborând ușor pe umeri într-o caldă adiere Ce se pierde ca suspinul unui val pe-un țărm de mare.
Vezi în ochii mei seninul și plăcerea din trecut, Visul ce ți-am fost și, încă, îți răsare-n amintire Ca un vânt ce te-nfioară când sărutu-i nevăzut Îți învăluie făptura și te-mbată cu iubire?
Vino, brațele-mi te-așteaptă, pieptul meu să-și afle dorul! Tu, o Ană renăscută ce se vrea în el zidită, Eu, acela ce-și dorește să îți fie ziditorul, Noi, înlănțuiți în clipe de iubire împlinită,
Să privim uimiți cum zorii, apărând neașteptat, Ne descoperă din umbra nopții noastre împreună Și pictează peste cerul care încă-i înstelat Nori ce au culoarea vieții, nori de dragoste nebună.
Vino și te regăsește în știuta mângâiere, În privirea mea tăcută și pe buze ce-ți șoptesc: “Tu-mi ești viața, tu-mi ești visul, tu-mi ești clipa de plăcere, Tu, de cer mi-ai fost ursită, ție-ți spun că te iubesc ”.
De-oi cânta-ntr-o sărbătoare prin poiana c-un izvor care-și susură izbânda strălucind triumfător înspre muguri noi pe ramuri de prin teii reci și goi, cu o viață ce se zbate ca și gândurile-n noi, îmi va fi un cânt sălbatic, urlet aruncat spre cer printre pânze de păianjeni cu-amintiri ce nu mai pier.
Se va pierde-n roi de stele ahtiate de adopții ale pulsurilor care mai atârnă-n crucea nopții ridicând o rugă mută spre ecouri de rugină din pocalele golite ale celor ce se-nchină dalelor demult apuse, dar călcate, uneori, de fantome visătoare care simt, în mai, fiori.
Era o zi când cerul se pregătea de-amurg Și își chemase norii, luminii să-i păzească Suspinele de raze pe drumul ce-l parcurg Spre zori străini ce-așteaptă și ei să le iubească.
M-am ridicat, cu gândul, pe nori de înserare, Să prind o rază care, cu strălucirea ei, Să-mi fie o lumină, să-mi fie alinare Și răsărit pe cerul ascuns în ochii mei.
Iar gândul, cu o plasă de visuri ne-mplinite, Găsind pe cer o rază pierdută-ntr-un suspin, A învelit-o-n mreaja cuvintelor menite S-o facă să se rupă din vechiul ei destin
Și mi-a aprins lumina sub cerul ce-nnoptase, Iar ochii mei, luceferi, din noaptea-ceea, vii, I-au fost ei, razei mele, lumina ce-o lăsase În mine să pătrundă, în prima noastră zi.
Daniel Vișan-Dimitriu 