Pe vremea când se întâmplau minuni
pe care, azi, le credem doar povești,
era un sat cu oameni harnici, buni,
pe care n-ai putea să nu-i iubești.

La margine de sat, curgea un râu
cu ape liniștite, iar pe mal,
treceau, în șir, căruțele cu grâu,
în râsete și cântec de caval.

În vara-ceea chiar, s-a întâmplat
tot ceea ce am să vă povestesc,
și-am să vă spun și cum de am aflat:
din textul vechi pe care îl citesc.

El pare scris de-o mână de copil,
e scris cu pana, și-i un scris frumos,
dar s-a mai șters în timp, și-i dificil
să-i înțeleg limbajul curios:

“Trecând pe lângă râu, pe înserat,
mi s-a părut c-aud, de pe prundiș,
un sunet ca o zbatere, ciudat,
și-am vrut să văd ce e, mai pe furiș.

Am mers tiptil și-am vrut să mă ascund,
dar l-am văzut și nu m-am îndurat
să-l văd luptându-se din greu, pe prund,
în pânza de păianjen încurcat.                    

Era de un albastru ivoriu
și strălucea-ntr-un fel de necrezut;
m-am aplecat spre el și-am vrut să fiu
salvarea pentru îngerul căzut.                       

Văzându-mă, s-a liniștit pe loc
și-a așteptat, cuminte, să-l salvez:
era întreg, căci a avut noroc
și-am reușit să îl eliberez.     

Abia atunci, încet, a îndreptat
antenele spre mine și-a vorbit,
spunându-mi, pentru că l-am ajutat,
va ține seama, și mi-a mulțumit.           

Și-a arătat, apoi, un dar divin
și s-a-nălțat spre ceruri într-un fel
ce m-a uimit. Am zis, într-un suspin:
Voi fi și eu un înger, ca și el.”

Din vol. “Zece”

E vară, dimineață, vreme bună,
de-afară se aude ciripit
și cearta vrăbiilor ce se-adună
pe-asfaltu’-nfierbântat, la cigulit.

Îmi amintesc de unele concerte,
cu ținta, uneori, un “mare-artist”,
pe care fete în bărbați experte,
l-ar vrea, dar … merge și-un instrumentist!

Îmi fac, rapid, o cafeluță mică,
și ies cu ea la masa din balcon;
pe-un fir întins, se-așează-o rândunică,
străină în orașul de beton.

E-așa frumoasă, gingașă, timidă,
c-un tril plăcut, cu roșul de sub gât
continuat de-un alb ca de hlamidă
ce de pe umeri i s-a pogorât.

Un flutur alb apare de niciunde
și se așează, sub privirea mea,
pe-o floare, dând să își afunde
în trupul ei, întregă fi’nță-a sa.

E-o lăcomie ce îmi amintește
o vreme-n care, tot așa, și eu,
gustam ce tinerețea prețuiește,
trecând, în palmares, câte-un “trofeu”.

Și, dacă mă gândesc puțin mai bine,
sunt amintiri ce, calde, îmi apar
și sunt frumoase, nu mă pot abține
să nu mi le-amintesc … până dispar.

Dar una dintre ele tot revine,
ca o cafea cu gustul prea amar,
iar liniștea și clipele divine
de azi, le tulbură, dar în zadar.

Sunt multe alte amintiri, plăcute,
ce îmi apar în locu-i, de prin fum,
din timpul ce-a trecut pe nevăzute,
lăsându-le, în urma lui, pe drum.

Țigara mea s-a terminat, iar fumul
se-mprăștie, deja, prin amintiri;
tot ce-a rămas, ca-n scrumieră scrumul,
e, parcă, urma ultimei iubiri.

Din vol. "Zece"

Sunt vântul ce-adie-n grădină
Și mângâie-n treacăt petale
Ce-i ies, îndrăznețe, în cale,
Cu-a lor frumusețe divină.

N-am suflet, n-am formă, n-am milă,
Nu am nicio țintă anume,
Alerg de milenii prin lume
Cu dor de iubita-mi fragilă,

De Eos, ascunsă prin ceruri,
De mama frumoaselor stele
Iubirea din vremile-acele
În care, veniți din eteruri,

Titanii sfidau nemurirea
Creau, distrugeau, iar Pământul
Era un pustiu ce doar vântul
În joacă-i sporea tânguirea.

Pe-atunci ea vestea zori vremelnici,
Când cerul era la-nceputuri
Iar viața pornea în debuturi
Cu pași de copil, șovăielnici.

Când zeii-au venit la putere
Lui Eos, iubirea-mi pierdută,
În lumea de-acum neștiută,
I-au dat un blestem ce nu piere:

Să fie etern iubitoare
Și liniștea să n-o găsească
Nici astăzi, în vremea lumească,
Nici mâine, în marea uitare.

Aș vrea ca sibile-n hipnoze
Să-mi schimbe puterea divină
Și-apoi, c-o mișcare blajină,
Să scutur petale de roze.

Din vol. "Gândul pierdut"

A fost, pe vremea dacilor, o zi
în care, din tărâmuri depărtate,
de care nimeni nu se-arat-a ști,
au apărut ființe mai ciudate

la care nimeni pân-atunci, vreodat’,
cu ce știa din vremile trecute,
nu s-a gândit că ar fi existat
și c-ar putea pe oameni să-i ajute.

N-au fost mirați să vadă patru frați
venind spre ei încrezători, în seară,
și nu s-au arătat înfricoșați
de-nfățișarea lor … altfel, bizară.

Atât de tineri, îmbrăcați în alb,
alura lor era deosebită,
iar ziua, lupi enormi cu părul dalb,
puterea le părea și mai cumplită.

Cu dinții lor puteau să facă praf
și să trimită înspre veșnicie
dușmanii ce-ar veni, porniți pe jaf,
sau hoții de pământuri și-avuție.

Curând, chiar regele i-a invitat
să-i țină, în cetate, companie,
dar nici măcar acesta n-a aflat
de unde lupii ar putea să fie.

Au apărat regatul și pe daci,
și-au fost iubiți cum regii, niciodată,
n-au fost apreciați de cei săraci,
iar vitejia lor era cântată.

Și-n țară toate bine ar fi mers
cât timp cei patru apărau hotare,
dar regele-a venit cu un demers
stârnind în lupii albi o supărare,

Căci ei n-ar fi pornit nicicând atac,
să cotropească țările vecine,
doar ca să-i facă regelui pe plac.
Nu, asta n-au crezut că se cuvine.

Au fericit al dacilor popor,
iar dacă au plecat spre veșnicie,
ei au rămas, de-atunci, drapelul lor,
al dacilor de pe a noastră glie.

Din vol. "Zece"

Am încălecat pe cal
Și-am ajuns într-o poveste
Cum o alta nu mai este
Dela Decebal.

Se făcea că-n lumea dacă
Între marile hotare
Viețuia unu’-ntr-o stare
Afrodiziacă.

Foarte gras era Vomyllus,
Vesel, și era în stare
Să-l facă să râdă tare
Chiar și pe Coryllus.

Cu privirea-i acvilină,
De pe tronul său de rege,
Încerca, se înțelege,
Ca să se abțină.

Dar putea? – cu gura plină,
Povestea cum el cu vărul
Căutaseră-adevărul
Într-o bute plină

Cu un vin adus de-acasă,
Căci la neamul lui din Roma,
Nici tăria, nici aroma,
Nu-i de viță-aleasă.

Au băut întreaga noapte
S-au distrat, au tot zis “Ave!”,
I-au servit vreo zece sclave,
(El a avut șapte.)

S-au spălat într-un thermarum,
Și-au plecat să viziteze
Roma, să se ușureze
Pe la buzunarum.

Sau, mai bine, în chimir, că
Poartă-așa ceva la piață
Ca să facă la hoți față
După vreo poșircă.

A făcut, cu mintea trează,
Trei afaceri cu romanii,
Că de-acolo-și face banii:
‘I-aprovizionează.

Cu un Vomyllus în vervă,
N-apuca nici să se-nfrupte,
Râdea regele pe rupte,
Fără vreo rezervă.

Pentru el romanii-s doară
Soldățoi fără morală;
Tarabostes-ii de fală
Sunt aici, în țară.

Ei vor doar s-adune lauri,
Tribul lor mult prea războinic
Și-a dorit rege destoinic
Pe alte coclauri.

Fostau toți niște comati
Ce-au plecat demult din țară
Ca să prade pe afară
Ca niște pramatii.

Legea tribului străbun e
Ori uitată, ori schimbată,
Căci se uită ca să bată
Popoare mai bune.

Au ei niște zei, dar banii
Sunt cei la care se-nchină,
Om fi veri, vorbim latină,
Dar ei sunt … rromanii.

Din vol. "Parfum ... vesel"

Era doar una la părinți,
Iar el - un terchea-berchea
Ce-ntruna se ruga la sfinți
Să-i fie ea perechea,

Căci tatăl ei era primar
În satul de sub coastă;
În rest, nu prea avea habar
De ce-o vrea de nevastă.

Se pare că s-a-nduioșat
De ruga lui prea-sfântul,
Iar fata s-a amorezat
Și … gata legământul!

Primarul n-a avut de-ales,
Le-a dat chiar și bolidul,
Dar a lăsat de înțeles
Că n-ar prea vrea partidul,

Că este cam recalcitrant
Și-i ține în blesteme,
Ba chiar că e intolerant,
‘i-njură pe-orice vreme,

Dar dacă membru s-ar făcea,
Ar fi un om de bază
Și-orice partid pe loc l-ar vrea,
Căci pe-alții-anihilează.

Și ar mai fi cum ar mai fi,
Ar trece ei și de-asta,
Dar trebuie ca peste-o zi
Să zică “Da” nevasta.

Păi vezi că eu uitai să spui
Că fata cea curtată
Avea o mamă ce, hai-hui,
Era mai mult plecată.

Așa că el, a doua zi,
S-a dus c-o mutră acră
La tren, că dacă o veni
Să-i spună: - Mamă ... soacră,

Să vezi ce plan făcut-am eu
Cu fata lu’ matale, 
Că și ea mă iubește, zău,
Vreau “Da”-ul dumitale!

Spuneam de acră pe mai sus,
Dar stai să vezi trăsnaie
Că nicio vorbă n-a mai spus
Socriței cea bălaie,

Cu formele de top-model,
Cu buze senzuale,
Că a uitat de tot de el,
Și nu i-a zis “matale”;

De-atunci a mai trecut un an,
De nuntă nu-i mai pasă
Și-o caută ca un Don Juan,
Când nu-i primaru’-acasă.

Acum, eu nu știu câți de “Da”
A vrut ca să obțină,
Dar ăla care trebuia,
Nu cred c-o să mai vină.

Din vol. "Parfum ... vesel"

(După George Coşbuc - Numai una)

Pe umeri încă are grâu,
Căci pofta n-a ținut-o-n frâu;
Mergea întins și cam lălâu,
Nici gând să se retragă.
Iar boabele cădeau pe ei
Pe toți: nuntași, însurăței,
Ba chiar și-n jur, pe puradei
Aduși de o miloagă.

Privește fix , minute trec,
Și toți mireasa o petrec,
Să facă poze se întrec,
Ea vrea să ia buchetul.
Căci, dacă-l prinde ea acum,
Chiar dacă multe-i stau în drum,
Va ști că va urma oricum.
Acesta-i e secretul.

De-acum, voi știți tot ce spun eu,
C-au dat filmarea la teveu
Și ne vom aminti mereu
De prinsul din grămadă:
Nici n-ajunsese bine sus
Când, cea cu multe kile-n plus
Și la-nălțime mai presus,
L-a prins, cu o paradă.

Să-l țină strâns a fost un fleac,
Vă spun, deloc nu mă prefac,
Cu rugby-ul nu prea mă împac,
Dar ea a fost de fală.
Și chiar așa: un antrenor,
Văzând-o la televizor,
A vrut-o, ca apărător,
Chiar la Națională.

Se uită babele sașiu
La noul trening auriu,
La mersul ei săltat, zglobiu
Și toate-s pe la poartă.
Să vrei și nu poți să n-o placi
Cum merge țanțoș printre vaci,
Cu jind privită de burlaci
Ce-o vor acum consoartă.

Au vrut primarul și ai lui,
S-o ia-n partid, dar “-Pofta-n cui!”
Vedetă mare ca ea nu-i,
Să cauți în tot satul.
Să se mărite? Ar putea,
Că mulți aleargă după ea
Dar, doar cu unul nu mai vrea
Să își împartă patul.

Din vol. "Parfum ... vesel"

În noapte, sub lună, îmi spune-o poveste
Un vânt ce adie-n poiana pierdută
În mijloc de codru, în lumea tăcută
A celor ce dorm în arpegii celeste.

Șoptește deasupra mulțimii de fire,
A ierbii ce-și unduie părul cel verde,
Sub vorbele-șoapte ce vin să dezmierde
Urechi de-ntuneric cu-a lor născocire.

O fi adevărul, sau doar inventată?
Stejarul cel falnic din margine știe,
Căci șoaptele, toate, se-ntâmplă să fie,
Trecând peste timpuri, povestea lui toată:

Ieșise din ghindă fragil și subțire
Cu teama în suflet, făptură plăpândă
Ce-ntinde spre viață încet, tremurândă,
O mică tulpină spre-a zilei lucire.

Privește spre ceruri și vrea doar o rază
Puțină căldură, lumină și rouă,
Căci iată și primele frunze! - sunt două,
Și-n lumea cea nouă, s-apară cutează.

Treptat, se trezește pădurea la viață
Se-aud din tufișuri dueluri de triluri:
Se-ntrec trubadurii-n culori și în stiluri,
Un uliu-și ascunde privirea de gheață,

Bătrânul stejar își troznește o creangă,
Năpraznic, în zbor se lansează fazanul,
Ariciul se-ascunde-n tufiș cu chițcanul,
Prin frunze își vede de treabă o goangă.

Pe cer, astrul zilei se-nalță de-o șchioapă,
Fantome de ceață dansează, prind formă,
Culorile nopții acum se transformă,
O bufniță capul rotește, mioapă.

Micuțul stejar își privește vecinii,
Se-nalță să vadă în jur cât cuprinde,
Deasupra-i batrânul din care descinde,
Alături e fagul, în vale aninii.

De-acum, peste toți se revarsă lumină,
Iar frunzele lor par că râd de plăcere.
E trist stejărelul și plânge-n tăcere,
Un prunc ce așteaptă căldura să vină.

Suspină, așteaptă și, parcă de milă,
O rază-l ajunge și-l mângâie tandru,
Trecând peste frunzele-i de copilandru
Făcându-l să râdă spre soare, abilă.

E scurtă plăcerea, e iar în penumbră
Privind spre coroana stejarului rege
Ce toată lumina din jur o culege,
Lăsându-și urmașul în marea lui umbră.

Cu greu se înalță, cu foame de soare,
Trec lunile, iarna, e iarăși în vară,
A fost ocrotit de nămeți, de povară,
Dar traiul în umbră îl macină, doare.

Privește cu ură stejarul cel falnic
Ce pare-n putere și nu vrea să moară
Își simte micimea în viață amară
Și-așteaptă finalul din gândul cel tainic.

Și, poate un zeu din pădurea bătrână,
Citindu-i în gânduri de sus, de prin ceruri,
Sau iele ce-apar prin păduri din eteruri,
Cumva au venit cu un fulger în mână,

Călare pe norii ce-ntunecă zarea,
Gonind, în furtună, prin vânturi rebele,
Cu-n vuiet năprasnic și gânduri mișele,
Priviri ucigașe fixându-și cătarea

Pe-acela pe care ar vrea să-l distrugă;
Mănunchiuri de raze brăzdează văzduhul,
Uriașii din ceruri își varsă năduhul
C-un trăsnet năprasnic... și pleacă în fugă.

Bătrânul stejar e cuprins de durere
Îl arde sub scoarță un foc ce mocnește
În rana adâncă ce crește și crește...
Un suflet, prin fum, se ridică-n tăcere.

Cu lacrimi în ochi îi salută plecarea
O ciută cu puiul. O stea în cădere
‘I-anunță sfârșitul, e-adâncă tăcere,
În toată pădurea se simte-apăsarea.

Un rege-a murit, dar e parcă devreme
Să facă schimbarea, s-accepte un rege
Atât de nevolnic, dar legea e lege!
Se-nclină copacii, nu-i loc de dileme.

În locul umbrit de măreața coroană,
Din stratul de frunze se-nalță-n lumină
Copii ai naturii, subțiri în tulpină,
Dar verzi ... și ce poftă de viață emană.

Curând, în poiana din sânul pădurii
În zori sau spre seară apar căprioare,
Iar ziua vezi fluturi atrași de vreo floare,
Se-ntrec în buchetele albe și murii.

Trec anii, poiana-i de-acum și mai mare,
În iarnă, copacii din margini cedează
La vânturi, la ger, sau atunci când presează
Prea multă zăpadă și n-au apărare.

Mai trec niște ani peste proaspătul rege,
E mare de-acum, e puternic, rezistă,
Urmașii lui, tineri, figura lor tristă,
Îl fac să zâmbească, de-un gând să se lege,

În care el însuși creștea greu, în umbră,
Și gânduri ciudate, din vremea aceea
Îl fac să-și trăiască, din nou, epopeea,
Cu partea din viață urâtă și sumbră.

A fost întâmplarea, destinul, norocul?
Doar gândul acela îl umple de vină,
E-o pată pe viața-i frumoasă și plină,
Coșmarul ce-l chinuie: gândul și focul.

Din vol. “Gândul pierdut”

Povestea lui n-a fost nicicând cântată,
fiind prea tristă pentru-acele vremi
în care bieții trubaduri boemi
aveau o libertate limitată.

Li se cereau balade-n care totul
era desăvârșit, era frumos,
uitând de tot ce-i trist și-ntunecos,
iar falsa veselie, antidotul.

Povestea lui e o poveste tristă
și am s-o povestesc în versul meu
cum mi-a șoptit-o-n vis un alizeu:
ciudată, rece, suprarealistă.

Era îndrăgostit, dar soarta crudă,
o boală nemiloasă i-a adus
iubitei lui, iar el a fost supus
la suferință și la multă trudă,

Căci tot ce-a încercat a fost zadarnic,
cu vraci, cu doctori mari, cu vrăjitori,
cu șarlatanii tămăduitori
pe care i-a plătit din plin, slugarnic.

A tot umblat când, într-un colț de țară,
un om ciudat i-a spus, misterios,
că undeva-n ținutul cel muntos,
există oameni care noaptea zboară,

Iar ziua dorm ascunși în întuneric,
feriți de soarele ce îi ucide,
ființe ce de sânge sunt avide,
cu un aspect aproape cadaveric.

Sunt reci și blestemați la nemurire,
pe care au primit-o și-o pot da
aceluia ce i-ar putea ruga
nu pentru el, ci pentru o iubire.

A hotărât, atunci, că viața asta,
așa cum a trăit-o, va schimba,
va fi tot pe Pământ, dar altcumva,
va fi cu ea, va alunga năpasta,

Și amândoi își vor începe zborul
alături, sub un cer întunecat,
vor rătăci din nou, pe înserat,
în viața-n care nu există dorul.

Din vol. "Zece"

Se-adună mucegaiul pe tabloul
pe care îl privesc din când în când,
de parcă unui gând i-ar fi ecoul,
și-ar vrea să-l văd, cu timpul, dispărând.

Când l-am pictat, am pus în el iubire
și l-am păstrat – n-am vrut nicicum să-l dau –
iar apoi l-am privit cu mulțumire,
cu ochi ce, pe atunci, îmi străluceau.

Era superb tabloul, o-ncântare,
cel mai frumos pe care l-am pictat
cu un penel ce risipea candoare
pe pânza ce-ndelung a sărutat.

Culorile veneau din vechi poeme
și se amestecau în visuri noi,
pierdute, regăsite dup-o vreme
prin timpul ce se-ndepărta, greoi.

E mult de-atunci, pictura-i scorojită,
abia se mai distinge, parcă-i fum
ce-acoperă o față urâțită
în timpul ce-a trecut și nu oricum.

Părea trecut prin norii de furtună
legat cu fulgerele de un timp
ce vrea doar la tortură să-l supună,
intermitent, dar sigur, pe-un răstimp.

Nevinovat tabloul într-o vină
pe care-a descifrat-o un penel,
descoperind amestecul cu tină
ascuns de o pojghiță ca de gel.

Dar ce-ar putea să facă el, tabloul,
atunci când timpul însuși l-a supus
furtunii provocate de ecouri
la propriile temeri. L-au distrus!

Aș vrea să fie cum a fost odată,
să îl pictez din nou, să îl salvez
și iată o idee –minunată!-
îl scot din ramă și-l restaurez.

E mult de lucru, dar e-o bucurie!
Din cioburi de-amintiri culese-n ceață,
pictez din nou, dar, mi se pare mie,
sau în tablou e-acum o altă față?

Din vol. "Zece"