Sunt vântul ce-adie-n grădină
Și mângâie-n treacăt petale
Ce-i ies, îndrăznețe, în cale,
Cu-a lor frumusețe divină.

N-am suflet, n-am formă, n-am milă,
Nu am nicio țintă anume,
Alerg de milenii prin lume
Cu dor de iubita-mi fragilă,

De Eos, ascunsă prin ceruri,
De mama frumoaselor stele
Iubirea din vremile-acele
În care, veniți din eteruri,

Titanii sfidau nemurirea
Creau, distrugeau, iar Pământul
Era un pustiu ce doar vântul
În joacă-i sporea tânguirea.

Pe-atunci ea vestea zori vremelnici,
Când cerul era la-nceputuri
Iar viața pornea în debuturi
Cu pași de copil, șovăielnici.

Când zeii-au venit la putere
Lui Eos, iubirea-mi pierdută,
În lumea de-acum neștiută,
I-au dat un blestem ce nu piere:

Să fie etern iubitoare
Și liniștea să n-o găsească
Nici astăzi, în vremea lumească,
Nici mâine, în marea uitare.

Aș vrea ca sibile-n hipnoze
Să-mi schimbe puterea divină
Și-apoi, c-o mișcare blajină,
Să scutur petale de roze.

Din vol. "Gândul pierdut"