A fost odată, într-o altă lume,
a viselor și-a vechilor povești,
un împărat ce își făcuse-un nume
asemenea aleșilor cerești.
Era vestit prin legile-i severe
cu care-i pedepsea pe răi și furi,
dar și prin recompense și plăcere
când oamenii păreau cinstiți și puri.
În sala unde împărțea dreptate
părea un zeu pe tronul lui de fier
și toți sperau ca, într-o zi, el, poate,
va renunța să fie tot stingher,
căci tronul de alături, de o vreme
era tot gol, în așteptarea ei,
a celei pentru care încă geme
în inima-nghețată ca un stei.
Venise-n viața lui ca o minune
pe care a primit-o și-a iubit,
dar n-ar putea nicicând, la nimeni spune
de ce sau cât a fost de-ndrăgostit,
căci el, ce nu suportă o minciună,
a înțeles târziu, că-ntr-un ocean
o floare însetată să răpună
nu poate fi oprită, e în van
să ceri meduzei brațele să-și plimbe
pe corpul tău, în dulce mângâiat,
să uite cum a fost și să se schimbe
atunci când tot ce-a vrut, a câștigat.
El a-nțeles, i-a spus, ea a plecat,
iar locul ei de-atunci, acum e gol
și n-o așteaptă cum o fi sperat,
inabordabil, cu un singur rol:
acela de a-i aminti iubirea,
trădarea și minciuna fără rost,
plecarea, dorul și nefericirea
dintr-o poveste care,-n vis, a fost.
A fost odată, într-o altă lume,
a viselor și-a vechilor povești,
povestea căreia i-am dat un nume
și poți acum, și tu, s-o povestești.
Din vol. “Zece”
Pluteam, în barca gândurilor mele,
pe apele din visul tropical,
privind inconfundabilele stele
cu străluciri din timpul ancestral.
Nu mă gândeam la mii de ani lumină,
ci la o stea de-aici, de pe Pământ,
căci gândul nu putea să se abțină
să zboare, prin iluzii, plin de-avânt.
N-a fost decât un val, ceva mai mare,
venit de nicăieri, dar, ca un vip,
m-a ridicat pe culmi amețitoare,
și m-a lăsat pe-o insulă,-n nisip.
Eram pierdut și singur într-o vreme
în care și-o furtună-i fără sens,
privirile-mi împrăștiau dileme
pe țărmul unde-n viață n-am mai mers.
În zorii de atunci era tristețe,
și-mi apăreau mai mult ca un apus
menit ca inima să mi-o înghețe
în frigul ce părea că m-a răpus.
Îmi amintesc de-acea înfrigurare
cu care, de pe jos, m-am ridicat,
și-a fost destul, eram, iar, pe picioare
pe-o insulă, cu mine, resemnat.
În jur, bucăți de viață, naufragiu
din care am scăpat ... sunt viu, sunt eu,
iar valului aș vrea s-aduc omagiu,
căci pot să mă transform în Prometeu,
s-aprind un foc pe insula-mi pustie,
și să-i apară stelei ca un far
ce, dinspre mare, poate-o s-o îmbie
spre cel ce poartă-n suflet un amnar.
Te-aștept, iubită stea, în noaptea noastră,
la focul ce va fi mereu nestins,
privirea mea-nsetată și albastră,
te va cuprinde-n focul reaprins,
în brațe vom lua iubirea noastră
și o vom legăna sub clar de lună,
o vom păstra doar pentru noi, sihastră,
pe-o insulă c-un foc și ... împreună.
Din vol. "Zece"
Privirea mea, pierdută prin aburi de cafea,
e tristă, abătută, și caută ceva
prin timpul interzis: întoacerea la vis,
la noaptea cea din urmă, în care ai venit
când umbrele își curmă conturul alungit
și se petrec, în taină, spre lumea de mister,
îmbrac-o nouă haină, un dar trimis din cer,
și-apar din nou, ca vis, și totul e permis.
Sunt, încă, într-o stare în care n-am habar
de-a fost ca, din uitare, să mi te-apropii, iar,
sau te-ai crezut, prin timp, în vechiul anotimp,
în care ritualul din nopțile târzii
era iraționalul atâtor nebunii
în care, cu plăcere, adânc ne-am cufundat,
iubire și tăcere, atât cât ni s-a dat,
și nu a fost un vis, iar noi ni l-am permis.
Privesc, tăcut, cafeaua ce, sigur, s-a răcit,
și fumul de țigară ce urcă ... rătăcit.
Din vol. "Chipul iubirii"
Sălbatic, un urlet pornește
și crește-n ecouri, și crește,
trecând peste stâncile toate
din muntele-n care o mamă
uitând crezuri vechi, alungate,
feciorul își cheamă.
Se simte pierdută-n pustiul
în care ei doi, ea și fiul,
scăpaseră din vânătoarea
de lupi și de alte jivine,
urmându-și intinctul, chemarea
în viață a-l ține.
Cu el, sub o stâncă din munte,
știa c-ar putea să înfrunte
orice din pădure apare,
călcând peste urme ce lasă
când vine s-aducă mâncare,
iar teama o-apasă.
Ușor nu i-a fost, dar o muncă,
urmând a naturii poruncă,
făcea ca în singura lume
ce-o știe și-i e adversară,
să poată un fiu să îndrume,
c-o dragoste rară.
Crescuse, puternic și suplu,
vânând amândoi ca un cuplu,
regină și prinț în ținutul
în care, solemn, hieratic,
urlau, înspre lună, salutul
energic, sălbatic.
Dar totul a fost să se curme,
lăsând-o, în suflet cu urme,
când glasul din neguri de munte
i-a fost ca de luptă chemare,
iar ea a plecat s-o înfrunte
pe vechea cărare.
A fost luptă grea, iar regina,
uitând și vânatul, și cina,
a fost la un pas de-a ucide
străina din alte ținuturi,
venită cu gânduri avide
spre noi începuturi.
A fost o-nfruntare de groază
în care cuvântul “cedează”
se pare, străin de-amândouă,
a fost cel impus, la plecare,
de fiul ce-a vrut viață nouă
și-a lor împăcare.
Se-aude și astăzi, sporadic,
un urlet mai slab, singuratic,
al celei rămase regină.
Ea fiul plecat își mai cheamă
și-n glas îi răzbate prin vină
durerea de mamă.
E frig afară.
Stau în casă și privesc pe geam
la vremea mohorâtă și rea.
E parc-un amalgam
de plânset și suspin.
Copacii, goi, se zbat în chin
sub vântul rece.
Norii au învins orice senin.
M-așez la masă.
Vreau să scriu ceva și mă gândesc:
din toate amintirile,
la care să m-opresc?
sunt multe, sunt frumoase…
Ce-ar fi să iau albumul
cu vechile excursii?
Am strâns, am cu duiumul.
Aleg la întâmplare.
Da, e chiar ce aș dori
în seara asta,
când natura pare a muri
iar gândurile mele-ar vrea
o primăvară iar,
și toate par că zic:
“Alege gândul cel hoinar!”
Frumos!
E luna mai în poza asta și e cald,
iar amintiri plăcute se ițesc
de sub un fald
în care se-ascunseseră o vreme.
Ne plimbam
pe drumul dintre stațiuni, de mână,
ne priveam,
Lăsaserăm în urmă pe ceilalți.
Noi ascultam
o muzică, modernă pe atunci,
și ne priveam.
Ne-au spus prietenii când am ajuns,
pe înserat,
că noi, pe drumu’-acela,
nu am mers, ci am dansat.
Din vol. "Zece"
Mergea la nedeie, în vale,
săltând pe poteca spre râu
cu ochi scăpărând de plăcere,
cu părul ca într-o -adiere,
cu ia legată la brâu.
Știa că-i frumoasă, dorită
de toți tinereii din sat,
dar inima ei se păstrează,
în suflet, de dor mai oftează,
căci, încă, mai e de-așteptat.
Se prinde în hora cea mare,
flăcăii-s cu ochii pe ea,
taraful se-ntrece pe sine,
prin jur se întâmplă destine,
bătrânii, și ei, ar dansa.
Dar, brusc, totu’-n jur se oprește,
și tace când, dintr-un caval,
aude o muzică nouă,
și-o boabă micuță de rouă
din ochi îi țâșnește năval.
În liniștea ca de poveste
aude, ținându-i ison,
vibrându-i în suflet, vioară,
iar inima ei, prima oară,
pulsează cu alta, în ton.
Din vol. "Zece"
Ea, frumoasa Lady, cocker spaniel,
Ne era-n privire o bijuterie
Și credeam că-n lume n-are cum să fie,
Ca fetița noastră, niciun alt cățel.
Blana ei lucioasă, negru-maroniu,
Atrăgea întruna câte-o mângâiere
Și o vorbă dulce, spusă cu plăcere,
Cum o fac părinții, mângâind un fiu.
Ea era cuminte, pui ce învăța
Totul ca pe-o joacă și, inteligentă,
Îi plăcea s-arate cât e de atentă
Și cum înțelege tot ce o privea.
Când mergea afară, toți o admirau
Și-i zâmbeau, căci Lady, pe la șase luni,
Devenise ținta unor pasiuni
Pentru-aceia care, zilnic, o vedeau.
Într-o dimineața, ca de obicei,
A ieșit afară și … a dispărut
Ca un vis ce pleacă în necunoscut,
Pe alei din visuri pline cu căței.
Poate de acolo, mă privește-acum
Și, schimbând povestea, Lady cea frumoasă
Vine, se întoarce, veselă, acasă,
Încheind, în brațe, îndelungu-i drum.
Din vol. “Cântecul visurilor”
- Hai, spune-mi, în vechea poveste,
atunci când fugeau prin pădure,
puteau oboseala să-ndure
și frica să nu-și manifeste?
Puteau să trăiască în grote
ferite de ochii sălbatici
ai hoardelor de asiatici
cu vârful în sus la ciubote?
Erau pedepsite s-aștepte
bărbații plecați ca să lupte,
în munții cu pante abrupte,
dușmanii departe să-ndrepte?
Și cum își făceau de mâncare
așa, fără sobe sau oale,
puteau, doar cu mâinile goale
să aibă destul fiecare?
Mai spune-mi, de știi, cu copiii:
ce timp mai aveau să-i educe
în taina credinței în cruce
sau chiar să învingă spahiii?
Bunico, dar dacă vreodată
venea peste ei să-i atace,
un lup sau orice dobitoace,
putea să-i omoare o fată?
- Nu, puiule, n-aveau vreo teamă,
și nu alergau pentru ele;
femeile,-n vremile-acele,
știau ce înseamnă o mamă.
Simțeau oboseala cum trece
ținându-și copiii de mână,
nicicând frica n-a fost stăpână;
simțeau doar o furie rece.
În grote-narmate cu ură,
stăteau, pregătite, cu arme
capabile scuturi să sfarme;
femeia de-atunci era dură.
- Bunico, citește-mi din carte!
Eu cred că-i mai bine-n poveste,
căci până la Paște mai este,
Iar mama e tare departe.
Din vol “Zece”
Mergeau ținându-se de mână
Pe-aleea veche preferată,
Când noaptea devenea stăpână
Iar ea tăcea, înfiorată
De frigul ce-și făcea prezența
De umbrele prelungi, din seară,
De licărul și opulența
De stele, ce-ncepeau s-apară.
A strâns-o-n brațe, preț de-o clipă,
A sărutat-o cu ardoare,
Simțea ceva că se-nfiripă
În cântec de privighetoare.
I-a aruncat privirea lungă
Pe care o credea uitată,
Și-a vrut ca singură s-ajungă
La o terasă luminată.
Plângea când a ajuns acolo,
Îi era frig și-i era teamă
De vocea caldă, în tremolo
Ce, mai demult, a fost infamă
Și a făcut-o să cedeze
Avansurilor mincinoase
Ce-au reușit să-i afecteze
Speranța, visul ce contase.
Plângea și încă-i era teamă
De tânărul de altădată
Ce-a transformat iubirea-n dramă:
După-o discuție-animată
A părăsit-o. O perioadă
A tot sperat c-o să revină,
Dar a-ncetat demult să creadă
Și peste toate-a tras cortină.
Și el a suferit o vreme
Apoi, cu viața, cu serviciul,
N-a mai simțit cum pieptu-i geme
Iar gândurile-l ard ca biciul.
Dar s-a-ntâmplat să se-ntâlnească,
Să își arunce o privire;
Acum nu vor să mai greșească
Deja în tâmple-au albe fire.
Târziu, în liniște, la masă,
Sătui ca soarta să-i înfrângă,
Se hotărăsc să meargă-acasă
Și, de acum, să nu mai plângă.
Din vol. “Gândul pierdut”
Daniel Vișan-Dimitriu 