Se-adună mucegaiul pe tabloul
pe care îl privesc din când în când,
de parcă unui gând i-ar fi ecoul,
și-ar vrea să-l văd, cu timpul, dispărând.

Când l-am pictat, am pus în el iubire
și l-am păstrat – n-am vrut nicicum să-l dau –
iar apoi l-am privit cu mulțumire,
cu ochi ce, pe atunci, îmi străluceau.

Era superb tabloul, o-ncântare,
cel mai frumos pe care l-am pictat
cu un penel ce risipea candoare
pe pânza ce-ndelung a sărutat.

Culorile veneau din vechi poeme
și se amestecau în visuri noi,
pierdute, regăsite dup-o vreme
prin timpul ce se-ndepărta, greoi.

E mult de-atunci, pictura-i scorojită,
abia se mai distinge, parcă-i fum
ce-acoperă o față urâțită
în timpul ce-a trecut și nu oricum.

Părea trecut prin norii de furtună
legat cu fulgerele de un timp
ce vrea doar la tortură să-l supună,
intermitent, dar sigur, pe-un răstimp.

Nevinovat tabloul într-o vină
pe care-a descifrat-o un penel,
descoperind amestecul cu tină
ascuns de o pojghiță ca de gel.

Dar ce-ar putea să facă el, tabloul,
atunci când timpul însuși l-a supus
furtunii provocate de ecouri
la propriile temeri. L-au distrus!

Aș vrea să fie cum a fost odată,
să îl pictez din nou, să îl salvez
și iată o idee –minunată!-
îl scot din ramă și-l restaurez.

E mult de lucru, dar e-o bucurie!
Din cioburi de-amintiri culese-n ceață,
pictez din nou, dar, mi se pare mie,
sau în tablou e-acum o altă față?

Din vol. "Zece"