ninge cu fulgi zdrențuiți
pe la margini
căzând
pe bucăți
înnegrind pene zgribulite
de cântătoare mâncătoare
de omizi viitoare
șoarecii prezentului
chițăie fericiți
la auzului mugetului
unui muc de țigară
zdrobit pe caldarâmul
ticsit de iluzii
nu eu sunt vinovat doamne
că mi s-a tocit pana
pe limbile ascuțite
ale câinilor
rebegiți de prostie
ciulitori de urechi clăpăuge
la orăcăitul nesătul
al broaștelor înzorzonate.
19 ian. 2016
Îmi pare locul nostru mai sălbatic Și mai tăcut în iarba făr-o floare, De-un verde ce te face visătoare Și-n sânge-ți reaprinde un jăratic. E cum îl știm, iar brațu-mi te cuprinde Ca o privire caldă, îndrăzneață, Ce curge peste trup și îl răsfață Cu mângâieri menite a-l surprinde. Tresare trupul tău și-n iarba verde, Se vălurește în mișcări feline Ca briza ce se-nalță pe coline, Atinge orizontul și se pierde. Așez pe trupul cald și pe un umăr Săruturi, ca pe-un zid al amintirii Ce s-ar dori înscrisul nemuririi În ani trecuți de-al vieții noastre număr. De-un ram atârnă, singur și apatic, Cuprins în brațe aspre de frânghie, Un leagăn care-ar fi putut să fie Preludiul pe un mal de rai acvatic. Din vol. “Cântecul visurilor”
Îl însoțești timid sub clar de lună, iar lupul singuratic te îmbie să uiți de blana-i deasă, cenușie, și să-i alini a sângelui furtună. Să-ți amintești doar chipul lui din anul în care v-ați iubit lângă izvoare, el, tânăr și frumos, tu, răpitoare, el, vântul ce adie, tu, oceanul. La marginea pădurii, pe o stâncă, neputincios în lupta cu blestemul își cântă, într-un urlet lung, poemul, durerea lui sălbatică, adâncă. Iar tu, privindu-i clipa dificilă, știi că, la prima rază ce apare, înfățișarea lui de lup dispare, iar tu devii o tânără acvilă. Mai știi că îl iubești, dar nu se poate ca oameni să rămâneți împreună și numai uneori, sub clar de lună, vă întâlniți în gesturi cenzurate. Din vol. "Zece"
Era tăcut, ofta din greu, Și nu puteam să îl alin Pe-acel pribeag, acel străin Ce se-ascunsese-n pieptul meu. Mă chinuia prea mult. De ce? Eu nu știusem cine-i el Și nu am bănuit defel Că doare tare-atunci când e. Nu am știut, când am plecat Departe de privirea ta, Că va veni și va durea. M-a răscolit, m-a invadat, Mi-a pus în piept povară grea Intrusul, dorul nechemat. Din vol. “Eterna căutare”
Pășești prin toamna care-a așternut un ruginiu frumos, de frunze moarte, iar mersul tău le-atinge-n scurt sărut, foșnindu-le cu pas ce le desparte. Acum, nu mai contează dac-au fost sub razele de soare împreună: și-au împlinit menirea și un rost, iar vremea lor a trebuit s-apună. Covorul ce-au format și un apus ce te alintă în culori de seară, te fac să te așezi, cu gândul dus, și lacrimi, printre pleoape, să-ți apară. Sunt amintirile ce s-au trezit și, prin străfunduri, caută ieșire, dar ochii tăi deja s-au limpezit în seara unei toamne de iubire. Privești apusul, frunzele, și-un cer cu norii albi, pufoși, lipsiți de țel în lipsa vântului-corăbier, te uiți la ceas și-aștepți să vină el. Din vol. "Chipul iubirii"
Eu nu vă vreau și nu mai cred în voi, Urmași de comuniști și de ciocoi! Nimic din ce-ați promis nu ați făcut, Iar țara e de nerecunoscut. Era a noastră – ați luat-o voi Cu mâinile murdare de noroi Și doar v-ați prefăcut că vă certați Acolo, sus, în timp ce ne furați. Scoteați pe guri și flăcări și scântei, Doar-doar să auziți un “Alelei!” Ca la haiduci ori feți-frumoși sau zmei, Dar oamenii zic la Satană: “Piei!” Ați început, deja, să ne rugați Să credem că ne sunteți, încă, frați, Și tot ce vreți e să ne fie bine, De ne-ntrebăm: Pământul, cum vă ține? Din vol. “Eterna căutare”
Își conturau spre fluturi noi petale Primăvăratice, de lună mai, Sperând să îi atragă în escale Cu-atingeri îngerești, precum în Rai. Veneau destui, le degustau polenul Și se îndepărtau contrariați, Jurându-se că au greșit Edenul Și-au fost, de reci petale, înșelați. Au stat o vară-ntreagă-n așteptare, S-au tot foit sub adieri de vânt, Iar toamna, sub a vremii apăsare, Și-au înțeles menirea pe Pământ. Petalele s-au transformat în spini … Și plouă-n toamnă peste mărăcini. Din vol. “Cântecul visurilor”
Sunt doar o fărâmă din praful de stele Ce-n spații astrale petrec ani lumină Cu norul galactic, în mari carusele, Sunt micul fragment de esență divină. Plutesc în neant căutând o ieșire Din spațiul etern, ca să-mi caut menirea, Mă-ndrept spre Pământ și privesc cu uimire Planeta Albastră ce-mi vrea nemurirea. Voi fi o ființă cu trupul magnific Ce-n vremuri apuse-alerga în lagună Cu nările-n vânt, în decorul mirific, Pe țărmul tivit cu crâmpeie de lună. Voi fi inorogul cântat în poeme, Voi face ca viața să-mi fie deplină, Iar când voi lăsa doar un trup, peste-o vreme, Voi fi tot cu voi, ca esență divină. Din vol. "Gândul pierdut"
Am fost şi prin nelinişti sau tristeţe, Am căutat, am încercat - n-a mers! M-am îndreptat atunci spre frumuseţe Şi am găsit-o deghizată-n vers. Am alergat, bezmetic, prin înalturi Şi am privit din ceruri spre pământ, Apoi, prin nori, în fericite salturi, Am început, cu glas timid, să cânt. Era frumos când auzeam ecoul La un poem ce se ducea spre zări, Iar eu eram privit precum eroul Ce-a cutezat să zboare peste mări, Să uite de amarul care-n lume, Se-agaţă de atâţia disperaţi Ce nu mai ştiu de bucurii, de glume Ori de iubire, de părinţi sau fraţi. Zburam neobosit, în zbor frenetic, Cântându-mi bucuria de-a trăi, Iar ea a apărut din vis, profetic Şi plină de dorinţa de-a iubi. Era iubita mea din altă lume, Din altă viaţă, din alt univers, Era a zecea muză, fără nume, Atrasă către mine de un vers. Dar, cui îi pasă? – a venit la mine Îmbujorată toată şi timid, Din zone-ndepărtate, clandestine... Şi o privesc, de dragoste avid. Iubirea noastră nu mai vrea cuvinte, Ci simţuri moştenite din străbuni, Ne-am rupt de legi, ne-am rupt de cele sfinte Şi râdem fericiţi, ca doi nebuni. Din vol. “Gândul pierdut”
Nu-ți mai aud bătăile aripilor și nici trilul pe care norii îl răsfrângeau altădată. Poate ai trecut de ei și îți par acum creste de munți de pe care se mai rostogolesc uneori amintiri albe ca niște avalanșe strecurate printre tăcerile stâncilor. Aici, jos, pământul e tot negru și tot mirat că unii îl cred albastru ca un cer pe care tu nu te mai vezi nici zburând, nici cântând, nici albă ca o ie purtată de valuri spre țărmuri cu doinele frânte. Între cer și pământ, nu mai zboară decât tristeți mânate de cenușa cuvintelor arse de vreme. 25 iun. 2018
Daniel Vișan-Dimitriu 