Era de râs prin sat, la Gura Văii Iar noaptea nu prea mai putea să doarmă; Era bătrân pe lângă toți flăcăii Ce se-adunau să bea (făceau și larmă).
Era de-un leat cu ei doar ... pe la minte Și, cot la cot sau bere după bere, Turnau întruna bancuri, iar Axinte, Patronul cârciumii, striga: “Muiere,
Mai vino cu un rând, că plânge masa!” ...Și se distrau în noapțile de vară. Doar că era Nebuna, Ofticoasa, Pe care-o deranjau și zi, și seară,
Că nu putea dormi de gălăgie; Zicea că nu putea ieși la budă De frica lor, că s-ar putea să fie Ori violată, ori văzută nudă,
Căci vara, în canicula cea mare, Ea nu suportă peste ea vreo treanță, Că-i cam voinică și transpiră tare, Iar la căldură n-are toleranță.
Sătui de ea, s-au hotărât flăcăii Să-i joace-o festă, dar așa - completă, Să fie un exemplu-n Gura Văii: S-o fotografieze pe babetă.
S-au înarmat cu camere și blițuri Și s-au ascuns prin pomi și-n niște șanțuri; Erau toți veseli, după multe sprițuri, În noapte, ca fantome fără lanțuri.
Iar sarcina cea grea: s-o scoată-afară În toată goliciunea, fără teamă, I-au dat-o lui Mărin c-așa votară, Și doar el știe să se bage-n seamă.
A început Mărin cu miorlăitul, De-ai fi jurat că-i datamai motanul Avea volum, știa afurisitul Cum face un mârtan ce-și ceartă clanul.
Nu au trecut nici două-trei minute De când băieții așteptau s-apară, Că se-auziră țipete acute Și, în papuci doar, a ieșit afară.
Așa-ceva, veți crede că-i poveste Cu blițuri, râset, urlete sau șoapte, Dar baba, pân’ să prindă ei de veste, Trimise-o oală-n capul lor. De noapte.
Ei s-au ales cu câte o amendă, Dar pozele au circulat tot anul, Povestea s-a tot spus, e-acum legendă C-un mare personaj: Mărin Motanul.
Mergea împleticit pe strada iluziilor, răbufnind într-un pufăit răutăcios ori de câte ori auzea câte un clocot de inimă alergând, învolburat, printre umbrele pașilor din jur. Știa că el, Sisi, era sisi, dar se enerva de fiecare dată pe sisimea altora. Era sătul de aglomerația vorbelor ce jucau un ping-pong nesfârșit cu aerul din jurul său, așa că s-a hotărât să caute un refugiu în afara orașului. Și mergea… Mergea unde vedea prin oglinda rărunchilor, pentru că el știa că pe acolo, pe undeva prin rărunchi, s-ar putea ascunde o chestie mică-mică de energie sisească. Într-o zi a ajuns în dreptul unei case, la marginea drumului, ascunsă după 4 copaci plantați în formă de răscruce. Privea nedumerit ciudata cruce cu răs și a hotărât că acasă, pentru el, doar acolo poate fi. A împins poarta care, într-un croncănit rustic, s-a deschis până s-a desprins și a căzut peste doi melci împleticiți lipicios, sub o frunză. Ei aveau case, el voia una. A bătut în fereastra timpului pierdut de pomană până a auzit o voce: - Cine ești? - Sunt Sisi, dar tu? - Știu că ești sisi, altfel n-ai fi venit aici. Eu sunt Isis. Hai, nu mai bate, doar știi că te-am auzit. Auzi, dacă tot bați, fă-o mai spre dreapta, că s-au cam descleiat giurgiuvelele gândurilor și tare mi-e teamă că-mi intră nemurirea în casă! - Bine, dar ia spune-mi: trebuie să mă descalț de sentimente când intru sau e destul să-mi frec picioarele de grătarul ăsta de cuvinte moarte? … și au trăit fericiți până la sfârșitul eternității.
Când mă gândesc la tot ce am făcut în anii ăștia care au trecut, văd că au fost destule, dar nu tot, iar ce-am mai vrut să fac, n-am să mai pot.
Sunt, totuși, mulțumit, nu mă agit: bilanțul meu nu-i rău, dar ... în sfârșit! - căci, dacă asta mi-o fi fost menirea, atunci mi-am împlinit neîmplinirea.
E-o inim-acolo, pulsându-și ușor Un murmur de vaier, durere și dor, Sub cetina ruptă de trunchiuri în munți, Sub dealuri ce curg spre-ale văilor punți,
Prin râuri purtându-și otrava discret Departe de-obârșia lor - amanet Depus la picioarele marilor furi De-aceia ce calcă pe legi în armuri.
În inima care pulsează cu-a mea Povara ce-apasă, deja e prea grea, Iar murmurul țării de doine și dor Devine un strigăt și cere-ajutor.
Când voia să audă cum bat clopotele lumii, deschidea larg fereastra și asculta. Auzea, mai ales, foșnetele frunzelor în galben de doliu bâiguind: “Adânc, adânc!” la vorbele revărsate ca o ploaie de lemne uscate dintr-un cer fals.
După o vreme, a vrut să caute urme căzute și a intrat într-o pădure de cruci răspândite printre aleile viitorului. Era liniște, dar undeva departe, sub alt cer colorat strident, se auzea, vag, un cor de frunze: “Adânc, adânc!”. Nu a mai deschis fereastra și nu a mai căutat urme…
A mai trecut o viață și câteva morți până când cineva a descoperit într-o grădină un rând cu lemne uscate, căzute dintr-un cer necunoscut și îngropate adânc, adânc.
Daniel Vișan-Dimitriu 