Cenuși de veșnicie

Mai cade câte-un înger din înalt,
Cu aripi în cenuși de veșnicie
Arzânde-n focul dintr-o bătălie
Pierdută în al inimii asalt.

În mersul rătăcit, pășind stângaci,
Își mai ascund o urmă de trufie,
Dar piere, neștiind ce va să fie;
Căzuții sunt, la început, buimaci.

În gândul cui au fost, ce s-a-ntâmplat,
Cum de-au pierdut ei, îngerii slăviți,
N-au cum să știe. Cerul i-a trădat

Și sunt lipsiți de aripi, surghiuniți,
Făcuți să uite ce au fost odat’,
Atunci când mai erau, de cer, iubiți.


Din vol. “Aripi de azur”

Racla viselor

Ai pășit în lumea viselor pe care
Le-am închis în racla altui univers,
Unul unde timpul este-o altă stare
Și, ca o monedă, are un revers.

Când furtuni, prin vise, vor a mă trezi
Și-n adânc de temeri să mă adâncesc,
Le trimit acolo. Racla le va fi
Închisoarea-n care se răstălmăcesc

Și furtuni perfide brize-or deveni,
Visele-or ajunge ca un gând senin
Care te îndeamnă totul a iubi,
Fără nicio teamă, fără vânt hain.

Ai pășit prin lumea unui univers
Unde, într-o raclă, visele cu “nu”
Caută o cale, caută revers
Către vremea-n care visul meu ești tu.



Din vol. “Aripi de azur”

Copacul din Codrul Visător

În lumea lui din Codrul Visător,
Își tremura frunzișul de-amintiri
Din vremuri vechi, pulsând aprobator
În seva-ntinerită de trăiri.

Și totu-n jur părea că, din înalt,
Primește bucuria de a fi
A razelor pornite în asalt
Asupra codrului cu visuri vii.

Se unduiau în umbra lui chemări
De ramuri lungi ca urma unui plâns
Al sălciilor care-n depărtări
Se-apleacă sub durerile ce-au strâns.

Le auzea în șoapte vagi de vânt
Ce apărea în trena unui vis
Ori ca ecou al unui vechi descânt,
În lumea viselor, pe veci, proscris.

Prin seva-ntinerită de trăiri,
Chemările-i păreau precum un nor
Ce-i mai umbrea frunzișul de-amintiri
Copacului din Codrul Visător



Din vol. “Cântecul visurilor”

Gândul vântului de vară

Într-o zi de vară, prins de-o acalmie,
Se-așezase Vântul lâng-o păpădie
Fragedă, frumoasă ca o primăvară,
Cu privirea verde, trupul de fecioară.

Macii de prin lanuri, plini de gelozie,
Se roșeau ca focul când, în armonie,
Vântul și aleasa, luminați de Lună,
Savurau plăcerea nopții împreună.

Nu știau ce-aduce ziua următoare,
N-așteptau să afle ce vor fi sub Soare,
Nu voiau să schimbe cerul plin de stele
Cu nimic ce-ar stinge clipele acele.

Ce-a urmat, nu-i nimeni care să ne spună
Și-a rămas o taină. Poate-s împreună,
Ori pe sus, prin ceruri, este o câmpie
Unde vântul duce-n gând o păpădie.



Din vol. “Aripi de azur”

Dincolo de toate

Alergam pe o mare de foc
Spre un loc ce-l visasem demult
Și-l doream, căci intrasem în joc
Refuzând mii de sfaturi s-ascult.

Nu aveam timp de ce îmi spunea
Val de mare-n scântei scăpărând,
Nu vedeam nici din cer când cădea
În zigzaguri, un fulger de gând.

Îmi urmam doar un vis și, rebel,
Nu aveam, pentru totul din jur,
Nici priviri, nici instinctul acel
Ce pictează al fricii contur.

Alergam și-am ajuns, în sfârșit,
Pe un plai ce îmi e paradis,
Dar ceva, un contur nedorit,
Îmi transformă succesul în vis.



Din vol. “Aripi de azur”

Cântecul clipelor

Tu ai puterea, timpul ce se-așterne
În marea lui de taince-așteptări,
Să-l cerni și-n mângâieri de mâini materne
Să duci la piept doar clipele chemări,

Acelea care-n timpul împreună
S-au scurs din lumea noastră-n lumea lor
Și ar putea prin amintiri s-apună
Ca un amurg de timp necruțător.

Chemarea lor, acolo-n piept la tine,
S-ar transforma în zborul unui cânt
Al timpului ce reunea destine
În catedrala unui legământ

Și tresări-vor inimile noastre,
Acolo-n pieptul tău și vor dansa,
Uitând tristețea nopților albastre
În care fiecare suferea.



Din vol. “Cântecul visurilor”

Panaceu

Era un cer de purpură, iar eu
Priveam spre nicăieri, vânam un gând
Pe care să-l păstrez ca panaceu
La tot ce-i trist și, la final, să-l vând.

Veneau, treceau ca frunzele-n vârtej
Atâtea gânduri vechi, atâtea noi,
Cu mine prins în mijloc de manej,
Ori la-nceputul vieții de apoi.

Eram pe-o stâncă, așteptam un gând
Și mai speram să vină, să-l vânez,
Să uit de tot ce-i trist, apoi să-l vând
Chiar vieții ce mă-ndeamnă să visez.

Cred c-a venit îndată ce-am plecat
Pe vechiul drum, atât de mult bătut,
Căci raiul meu, în gândul așteptat,
Avea deja copacul de-nceput.


21 iul. 2026

Darul

La colț de stradă, poate o răscruce
în viața ce credea că a învins-o,
mi se părea că mâna ce-a întins-o
s-a smuls din cuiul ce-o fixa pe cruce

a hoțului ce vrea acum pomană
eliberarea dintr-un jalnic trai
-pe care n-ai dori nicicând să-l ai-
nesimțitor la reguli sau dojană.

Priveam spre cerșetor cu ne-ndurare
când, spre rușinea mea, s-a întâmplat
un lucru-atât de trist și, cu mirare,

am asistat la scena următoare:
un copilaș i-a dăruit o floare,
iar el ... a lăcrimat și a plecat.



Din vol. “Călător prin gânduri”

Iarba firelor de gânduri

Dincolo de umbra ramurilor mele,
Focul arde-n seve cu izvor secat,
Pe-un pământ cu urme ca de joc de iele,
Petrecut în timpul unui vis ciudat:

Se făcea că iarba firelor de gânduri
Unduia sub cântul singurului cer
Așezat pe norii-nghesuiți în rânduri,
Ei pe-o mare – valuri, el – corăbier.

Printre-acele fire, unele, pioase,
Își lăsau privirea înspre un trecut
Înotând în roua care le-mbătase
Cu povești de viață-n care au crezut.

Altele, cu spice aspre și rebele,
Rezistau dogorii Soarelui arzând
Amintindu-și vremea ploii de plăcere,
Fluturii albaștri, nopți agonizând.

Firele acelea, iarbă de departe,
Fără ocrotirea umbrei de sub ram,
Își trăiesc coșmarul unei aspre soarte,
Cu sfârșit în jarul visului ce-l am.



Din vol. “Aripi de azur”

Parfumul florilor de foc

Într-o zi a căzut o sămânță din cer,
și-a-ncolțit, și-a crescut, și-a-nflorit mai târziu,
și nimic nu era decât floarea mai viu,
mai frumos, mai firav, cu parfumul mister.

Își făcuseră drum, ca să-l simtă, destui
fabricanți de parfum, negustorii chemați
cu aromele noi să devină bogați,
căci se simt ca un vis cum prin lumea lor nu-i.

Ar fi vrut să culeagă o floare, măcar,
să îi simtă aroma, să vadă cum e
o petală a ei, o fărâmă din ce
a venit pe Pământ din Regatul Stelar.

Ei au tot încercat, dar niciunul, nicicând,
n-a putut să o ia și să plece cu ea,
nici s-o prindă în mâini, nici să-i simtă acea
pâlpâire de foc prin arome trecând.

Așteptau împrejur. Așteptau și sperau
să se-ntâmple ceva, să apară un vânt,
unei flori să îi dea un sfârșit pe Pământ,
dar când ziua trecea, ele-n ceruri urcau.



Din vol. “Aripi de azur”