Lacrimile iernii se presară-n lume Într-un dans frenetic, înălbind poteci Fără să aleagă, făr-un scop anume, Fără să întrebe-n rece de le-întreci.
Fiecare-n parte se preface-n stea, Suflet … are gerul, flăcări înghețate - Brațele-ascuțite ce-ar putea-nțepa Ochiul ce privește spre eternitate.
Frumusețea rece pare să se teamă Doar de efemerul stelelor ce cad … Au culoarea altfel. Albul de năframă Le e scut la gândul focului de Iad.
Unui fulg îi pare drumul prea abrupt Și ar vrea o clipă să se odihnească … Mi-aș întinde-o mână înspre zboru-i rupt, Dar n-aș vrea căldura ei să îl topească.
S-a iscat dispută mare Azi, în dormitor; Vina-ntreagă cred c-o are Un calculator. Încrezut şi pus pe sfadă, Turuie de zor, Sare, cu scântei grămadă, Pe-un televizor: Eşti de modă învechită - Ţipă-nverşunat - Ai o viaţă prăpădită, Şi eşti plafonat. Ai programe limitate Şi cu paraziţi, Nici măcar nu-s up-datate Şi nu merg pe biţi. A spus multe vorbe grele, - Nu s-a încurcat - Câte-n lună şi în stele, Pân’ s-a descărcat. Mai tâziu, televizorul, Când s-a-ntunecat, Discuta cu convertorul: - S-a cam virusat!
Morala: Şi în lumea cea modernă Suferă de-acreală Obiecte de cavernă, Fără de morală Şi, cu vorbe-articulate, Chiar cu raţiune, Au discuţii animate, Doar ... sub tensiune.
Merg pe-un țărm sălbatic, agitând prin gânduri Ani ce-au fost odată și acum își tac Zilele ferice, ferecate-n scânduri Ce mai au, în visuri, viață de copac.
Pașii mei, din pietre, fac să se audă Sunete ciudate ca și când un eu Vrea să se ridice dintr-o soartă crudă, Ca în vremea veche-a lirei lui Orfeu.
Timpul amurgește și se îngustează Înspre orizonturi ce-mi erau un țel, Iar acum, când cerul mi se înserează, Drumul meu se-ndreaptă către un tunel.
Mă oprește-o voce care mă îmbie, Din rostogolirea mării în amurg, Spre imensitatea dintr-o veșnicie Înspre care toate viețile se scurg.
Stelele mă-ndeamnă să îmi schimb cărarea, Să le fac, din șoapte murmurate, cânt, Să-mi aduc pe țărmul unde-mi tac visarea Versul ce transformă pietrele-n cuvânt.
Noaptea îmi cuprinde trupul ca o toamnă Care-mi schimbă pașii de pe drumul greu. Veșnicia rece, pentru mine-nseamnă Doar însingurarea lirei lui Orfeu.
Îmi urmăresc tristețea cum, furioasă, fuge, Împrăștiind în juru-i un sânge otrăvit Cu hematii ce poartă un adevăr strivit De toate câte-l calcă și-ncearcă a-l distruge.
Încearcă să se-ntoarcă, din noua-i pribegie, Privindu-mă cu sete și ochii de mormânt, Sălbatici în privirea lipsită de cuvânt A celei care-ncearcă, în van, să mă îmbie.
O-ademenesc cu gândul ce-aleargă,-i taie calea, O urmărește iarăși în furios galop, Atent să nu se-ntoarcă urmându-și vechiul scop: Acela de-a-mi aduce în sânge, iarăși, jalea.
Se-ndepărtează, pleacă, în suflet simt seninul, E liniște în toate, nici vreo săgeată nu-i În razele pornite din ochi frumoși, căprui, Ce vin să îmi alinte în inimă divinul.
Daniel Vișan-Dimitriu 