Păreau atât de obosiţi,
În fundul curţii tolăniţi,
Că-n fumul acru, de grătar,
Ea îi vedea ca pe-un calvar
Pe nesimţiţi.

Veniseră la ziua ei
Cu “La mulţi ani!” şi pupicei
Din ăia aruncaţi în vânt
Şi-apoi, la masă, cu avânt!
Ce derbedei!

Şi au mâncat, şi au băut,
Au vrut grătar şi l-au cerut
Căci, de! – ei sunt de la oraş,
În weekend, zile de relaş.
S-a abţinut.

Abia târziu, pe înserat,
Când sticlele s-au terminat,
Şi-au amintit c-au de condus
– Femeile, că ei ... s-au dus –
Şi au plecat.

A stat mult timp la curăţit
Şi s-a gândit, s-a tot gândit:
“Cum, după zile de gătit,
Să nu le-ajungă ce-am muncit?”
S-a dumirit.

A vrut, în aerul curat,
Aşa cum e la ea în sat,
Să stea la umbra unui nuc ...
Şi, uite ce-a ieşit: bucluc,
Căci s-a fentat.

Ea n-a avut, atunci, habar
Că e, de-o vreme, un tipar:
La orăşeni, în mintea lor:
Când văd verdeaţă sau izvor,
E – clar! – grătar.

Din vol. “Hai, pa!” 

A-nceput, de-o vreme, 
Iarba să răsară
Peste-nsingurarea clipelor boeme
Din adâncu-n care totul va să piară.

Și se-nalță-n lume
Mlădioasă, oarbă
Care s-ar întinde cerul să-l sugrume
Cu întunecatul răsărit de iarbă.

Își înfige spice
Într-un zbor de fluturi
Care sângerează-n ropotul de bice
Stropi de buze arse-n roiuri de săruturi.

Rădăcina ierbii
Sapă, sapă, sapă
Ca în sânii toamnei, prin pădure, cerbii
Când împlântă coarne-n ochiul ce-i adapă.

Șuieră prin clipe
Armonii stinghere
Care-ncearcă,noaptea, zorii să-nfiripe
Și-n adânc să-nchidă iarba ce nu piere.

Din vol. “Eterna căutare”

Privește-i ochii și ascultă
Durerea din tăcerea lor:
E prea adâncă și prea multă
Uitare-n tulbure izvor.

Aceiași ochi priveau odată,
Atât de ageri și curați,
C-o dragoste nemăsurată,
Spre tine și spre cei doi frați.

Și v-a crescut privirea-ceea.
Creșteați frumos, creșteați cu ea,
V-a fost un far în odiseea
Ce-n viață vi se așternea.

S-a ofilit când, fiecare,
Din fața ei a dispărut
Și-o ușă-n pragul de uitare
I s-a deschis. Voi, n-ați știut.

Privirea ei nu vă mai știe:
E goală, dusă-n lumea sa
Și vă-ntrebați: cum o să fie
Căsuța-i veche … fără ea.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Ai lăsat să cadă pe destinul meu
Clipe de lumină, ani de încântare,
Visuri printre care mi-ai făcut cărare
Și m-ai dus cu tine-n țărmul elizeu.

Mâna ta-mi presară pașii-ntr-o grădină
Unde-n iarba verde se ascund petale
Cu aroma fină-a gândurilor tale,
Calde, neatinse de păcat sau vină.

Îți urmez cărarea, drumul în destin
Și îți simt, în mine, răsuflarea vie
Care mă atrage, care mă îmbie
Să-ți așez pe mână ultimul suspin.

De va fi acela pentru tine greu,
Iartă-mă, iubito, altfel nu pot fi,
Căci n-a fost o clipă, nu a fost o zi
Scrisă fără tine în adâncul meu.

Din vol. “Eterna căutare”

Îți voi prinde gându-n plasa mea de vânt
Și-l voi duce-n visuri, mie să îmi fie
Gândul în oglindă, pe un alt Pământ,
Cu un Soare-albastru, Lună colilie,
Stele roșii toate, ceruri verzi veșmânt,
Iarbă de-o culoare roz-liliachie.

Gândul tău, acolo, răsfățat de ape
Fi-va susur dulce-al dragostei izvor,
Picur de iubire strecurat sub pleoape
Care-n lumea-ceea, strălucind a dor,
Lunecă ferice, neputând să sape
Șanțuri pe obrazul veșnic zâmbitor.

Tu - captivă mie, eu – captivul tău,
Ne vom fi dorință, ne vom fi cuvânt,
Ne vom fi și munte, ne vom fi și hău
Într-o altă lume, sub un cer mai sfânt,
Fără timp de-o viață, fără jugul său,
Prins și el în mreaja - plasa mea de vânt.

Din vol. “Eterna căutare” 

Îmi întortocheasem pașii peste dalele din burg
Încercând să intru-n ritmul inimilor deșirate
Când la dreapta, spre răscrucea cu iubiri abandonate,
Când la stânga, spre nimicul unde pașii toți se scurg.

Prin tic-tacul lor frenetic, pașii mei, mânați de dor,
Își descătușau dorințe în zdrobirea de sub tocuri 
Vechi de când creșteau ca iarba ce se transforma în blocuri
Dintre care se ridică praful zilelor ce mor.

Se-adânceau pe dale umbre din apusul răstignit
Pe o mare de sentințe în alegeri disperate
Să se-nghesuie-n pustiul de adâncuri neumblate
Nici cu pasul, nici cu inimi care bat încetinit.

Și, din toate câte urcă spre amestecul din cer,
Doar o singură dorință pare că se răzgândește,
Ca un vis ce, dintre toate, se răzbună și-l trezește
Pe acela ce-l croise într-un bloc de cartier.

Se oprește și se miră: “Cum, spre ceruri, toate curg?
E atâta viață-n lume, când ești suflet pe Pământ!
Cum să te ridici la ceruri, să fii sclav purtat de vânt?”
Și-a plutit, ușor, dorința, către dalele din burg.

Din vol. “Eterna căutare”

Pe vremea perelor din plop 
şi micşunele-n sălcii,
privea, cu jale, un ciclop 
un dinte-n baza hălcii.

- Au, fir-ai tu să fii! Te-ai dus 
înfipt ca prostu-n carne,
şi-acum, din gură ce-am de spus 
îmi trece prin lucarne,

De şuier vorbele, când scot, 
ca porcul care zboară,
sau ca balonu’ cu azot 
când e-nţepat de-o cioară

Și nu ştiu, zău, ce-o să mă fac 
de faţă cu Marghioala
că, poate,-aşa, n-o să-i mai plac 
şi-o s-o apuce boala,

Că ea mi-a zis: “Aşteaptă, tu, 
nu merge la dinţar!”,
da’ eu m-am dus acolo cu 
întregul cont bancar.

M-a bibilit, m-a curăţit 
de tartru şi de bani,
dar şi toţi dinţii mi-a clintit 
de-mi cad ca la puştani.

-Marghioalo, ai dreptate, tu, 
dar şi eu, căci, din plop
îmi cad de toate – pere, nu! – 
în cap ... sau, nu! Pe clop.

Ori mi se pare mie-aşa 
de când, în cea căpiţă,
dinţara, bună cum era, 
n-a scos ... o vorbuliţă.

Din vol. “Hai, pa!”