Visul mă purta pe-o mare-ntunecată și informă,
Prăvălită peste țărmuri 
Aspre, 
Naufragiate
Printre strigăte din cețuri 
Nebuloase, fără formă,
Dar cu stânci având sentințe în priviri întunecate
Care-n flăcări te transformă.

Străpungeam, cu trup de torță, 
Apele învolburate
Și, la rădăcini de cețuri, 
Focul mi-am schimbat în vânt
Și-n furtuna cea mai mare, 
Cu un freamăt de mormânt,
Gata să trimită marea-n valuri de eternitate
Ignorate pe Pământ.

I-am lăsat, în loc, nisipul, 
Timpul care-a fost mereu
Păzitorul din abisuri, 
Ziditor de temelii
Mărilor ce mă încearcă-n anii care trec mai greu
Și-mi ascund, cu grijă, trepte către ce-mi doresc a fi
Când mă-nchid 
În visul meu.

Din vol. “Cântecul visurilor”

De mă smulg din vraja ce mi-ai pus pe viață,
Îmi presar pe urme prafuri scânteind
A plecări de clipe dintr-un timp ce-ngheață
Când, spre veșnicie, brațul îmi întind.

Ție-ți las aroma visurilor mele,
Plinul meu de tine, gândul ce-ai iubit
În cămări de suflet și-n visări de-acele
Care-aprind culoarea unui asfințit.

Îți mai las argintul razelor de lună
Și strânsoarea blândă-a brațelor de vânt,
Șoapta din alintul ce voia să-ți spună:
“Vraja ta e raiul meu de pe Pământ”

Am să plec, iubito, voi păși pe mare,
Norii-mi vor fi dale, cerul tot – al meu,
Printre stele, pașii-mi vor croi cărare
Spre nemărginirea unde-i Dumnezeu.

Nu-ți voi spune-adio, nu aștept ca, tristă
Ori îngrijorată, să-mi întinzi o mână
Și să-mi spui că Raiul doar aici există:
Eu – sub vechea vrajă, tu – pe veci, stăpână.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Cu ce-ți mai hrănești amintirile azi:
Cu roua din ochi și nimicul din jur?
Cu grija, când mergi, că te-mpiedici și cazi
Ori numai le treci printr-al inimii ciur?

Legate-n cotloane cu fire de gând,
Le ții adunate, le mângâi duios,
Ți-e foame de ele, mereu ești flămând,
Batrân singuratic și nesățios!

Abia de mai vezi pe cărarea ce-apuci,
Iar pașii-ți sunt mici, și nesiguri, și triști,
Dar totul e clar când privirea ți-o duci
Prin lumea ce-a fost, unde altfel exiști.

E tânăr și mersul, iar pașii vioi
Te poartă prin lumi din trecutul de basm,
Cu oameni alături de care cu boi,
Fecioare-n catrințe și inimi în spasm,

Iar tu, pe cărarea spre-un tainic izvor,
Aștepți ca o ie venind pe sub brazi
Să-ți fie un leac pentru marele dor
Ce încă-ți hrăneșe-amintirile azi.

Din vol. “Călător prin gânduri” 

Dau pagini de gânduri şi-aleg o moşie
la care, pierdut în al vieţii tumult,
n-am fost de un timp ce îmi strigă: “Prea mult!
Aşază-ţi hârtia pe masă şi scrie!”

Ascult … şi imagini încep să apară,
se-aştern în cuvinte-mbibate cu fum
din vatra-ngropată-n mormanul de scrum
iar lacrimi, în suflet, încep să mă doară.

Se-aprinde o flacără, arde în mine,
şi jurul devine mai viu, mai real,
se-adună-amintiri dintr-un vechi ritual:
“Ce mulţi sunt acolo! E vară! E bine!”

O pâine-aburindă se-aduce la masă,
rămâne-n prosoape căneala de ţest,
o rugă se-ndreaptă, grăbită, spre est,
în timp ce aroma-i se-mprăştie-n casă.

Apar şi ceşcuţe, iar ţuica, grăbită,
dispare din ele, căci cana cu vin
se-aşează, cuminte,-aşteptând un festin
aşa cum era doar în casa iubită.

Din vol. “Călător prin gânduri”

Există oare-o lume în care mai trăiesc
Acelea dintre gânduri ce-au încolțit cândva,
Când ele, dintre toate, știau că te doresc
Și-mi deveneau cuvinte? Privirea le scria.

Mi le citeai, ferice, vedeam cum le citești
În ochi lucind a rouă, pe buze care vor
Fierbinte apăsarea în care simți că ești
Un trup cu două inimi unite-ntr-un fior.

Eu cred în lumea-ceea de gânduri strălucind,
Eterne ca iubirea, o lume fără praf
Depus pe-o amintire ce s-a pierdut jelind
O viață mult prea scurtă și fără epitaf.

Iar dacă ea există prin gânduri de demult,
Aș vrea să cred că unul, citit în ochii tăi,
E fericit și astăzi și-aș vrea să îi ascult
Dorința de-altădată și-a’ inimii bătăi,

Căci gândurile mele, acelea de acum,
Pulsează pentru tine și-ar vrea ca tu să ai
Privirile-ațintite spre ele, ca și cum
Doar ele-ar ști cărarea spre-al gândurilor rai.

Din vol. “Cântecul visurilor”

La focul din mica poiană, 
sub stele ce plâng a târziu,
culeg de prin bezne-o dojană
și-o rază oftând argintiu.

Prind oful de Lună-n batista
întinsă pe inima mea
ca noaptea ce-ncheie conchista
pe cerul c-o ultimă stea.

Îmbrac întuneric de noapte,
pe cap, am oftatul ca nimb,
în ceruri am Calea de Lapte
și-n minte am gânduri de schimb.

Sunt gata! – aștept să-mi apară
ceva: o idee, un pod
pe care să pot face iară
cu urma trecutului nod.

Și vine un cer de iluzii,
se sfarmă în gânduri șuvoi
cu unde ce-așteaptă perfuzii
din ce-o mai fi scris pentru noi. 

Din vol. “Eterna căutare”