Ca la un foc de armă s-au desprins
Și s-au pierdut în noaptea-ntunecată,
Lăsând în urmă pași ce s-au prelins
Din stuful unor gânduri de-altădată.

Iar apele, pustii în urma lor,
Au început să freamăte, cu valuri
Ce se rostogoleau, neștiutor,
Spre cizme ce-și croiau cărări pe maluri.

Le atingeau, sperând ca, mai apoi,
Să se înalțe-n astre, să devină
Strălucitoare, însă, cu noroi,
S-au reîntors la liniștea deplină.

Căci liniște era pe lacu-acel
În care înopta de-atâta vreme
Un stol de gânduri ce credeau că el
Va fi un rai al viselor boeme.

Pe cerul nopții, păsările-gând,
În zbor tăcut, asemeni unor îngeri,
S-au risipit. Se vor opri doar când
Un ultim cânt va fi, de aripi, strângeri.

Din vol. “Aripi de azur”