Zâmbeşti, cu-acelaşi gând de altădată,
privind oglinda care-ţi spune: “Tu
eşti tot frumoasă, ştii, eşti neschimbată!”
şi îi răspunzi: “Da, da!”, în loc de “Nu!”

Ai fost frumoasă-n vremurile-acelea
când te simţeai iubită şi-ai fi vrut
ca timpul să nu-ţi încreţească pielea,
să îţi rămână cum era-n trecut.

Ai vrea şi ochii să îţi strălucească
sub arcul ce îi străjuie frumos,
iar buzele în roşu să lucească
şi să îţi poarte zâmbetul duios.

Erai frumoasă, da şi încă eşti,
dar ce să ştie ea, doar o oglindă,
de sufletul pe care-l găzduieşti,
căci n-are cum în tine să descindă.

Din vol. “Eterna căutare”

Aș vrea să pot să mă încred în tine,
să-ți cred orice cuvânt, iar tot ce faci
să-mi placă și să simt că-mi este bine,
iar tu, cu tot ce fac, să te împaci.

Îmi ești în gânduri, te iubesc, știi bine
că-n suflet mi-ai intrat, în sânge-mi ești,
îți tot spun asta, nu mă pot abține,
căci știu acum că, încă, mă iubești.

Te vreau alături, vreau să-ți simt privirea,
cuvintele, pe buze să-ți ating,
în brațe să mă ții, să-ți simt iubirea
prin noi fiori ce-n suflet se preling.

Te-aștept, căci am să-ți spun atât de multe
iar timpul pare-acum a sta în loc,
nici inima nu vrea să mai asculte:
cu tot cu neîncredere, ia foc.

Din vol. “Chipul iubirii”

Dacă mi-ai întâlni tristețea
într-o zi,
te-ai opri acolo,
în mijlocul străzii,
să-i ștergi o lacrimă
și să-i amintești
că-ți datorează
multe altele?
I-ai face umbră
cu sentimentele tale
astfel încât,
la despărțire,
umbra ta
să-i acopere
primul zâmbet?
Dacă ai face asta,
te-aș iubi.

8 sept. 2015

E toamnă
Și-nserarea adună în mănunchi 
Fuioare ce coboară, ca dintr-un tainic ciur,
În apa liniștită
La care, în genunchi,
Îmi tac nefericirea 
Și să o schimb, mă jur.

“Ridică-te” -
Șoptiră, deasupra mea, din ramuri
Cu frunze-ngălbenite, copacii de pe mal -
“Și fă-țí din înserare
Amestec de balsamuri
Apoi, din visul nopții,
Al vieții madrigal!”

M-am ridicat
Și totul părea o feerie:
Pluteau pe unde raze, iar liniștea din lac
Se transformase-n imnuri,
În cânt de bucurie
Ce-mi aducea miresme
De flori de liliac.

Din vol. “Eterna căutare”

O, zei nepieritori, ce v-am făcut
de v-ați întors privirea de la mine?
-căci sunt prea multe zile ce-au trecut
de când aștept un vânt ce nu mai vine.

V-am dat ofrande, v-am făcut pe plac,
și n-am avut decât o rugăminte:
atunci când drumul vieții am să-l fac,
să vă aduceți și de mine-aminte,

să m-ajutați, pe calea mea să merg,
furtunile să nu mă-ndepărteze
de cea spre care-aș vrea acum s-alerg,
dar vântul s-a gândit să înceteze.

Nu cer prea mult, nu vreau nimic în plus,
sunt un soldat ce a luptat pe mare,
iar vouă-ntotdeauna m-am supus
și m-am plecat în sfântă venerare,

dar ea m-așteaptă, mai curând să vin,
să o salvez de-atâta pasiune
cu care curtezani ce nu se-abțin
o urmăresc și speră-ntr-o minune.

Ea știe c-am să vin, că am cuvânt,
că-n viitor va fi a mea regină,
dar timpul s-a oprit, trimiteți vânt
și dovediți-mi grația divină!

Din vol. “Călător prin gânduri”

Sub cerul de sânge, îl doare
tăcerea ca într-un mormânt
a visului care s-a frânt
în vara ce plânge și moare.

Copacul, puternic odată,
credința-n iubire-a pierdut
și simte un rece sărut
al toamnei ce i se arată.

Distrus de o vară fierbinte,
cu frunzele arse-n pârjol
și-n el doar cu sete și gol,
așteaptă un semn să-i alinte

durerea din suflet și speră
ca trecerea-n alt anotimp
să-l facă să uite, în timp,
de vara ce-a pus frontieră

și-a ars, într-un mod nepermis,
credința-n iubire și vis.

Din vol. "Zece"

Te-ai oprit, din al vieţii tumult,
la o poartă ce-nchide trecutul
dintr-un timp ce ţi-a fost, mai demult,
aliat, când creai neştiutul.

Vrei să vezi prima zi, cea dintâi,
ziua-n care, din noaptea eternă,
ai venit şi ai vrut să rămâi
într-o lume prea goală şi ternă.

Ai creat Universul întreg
cu puterea pe care-o aveai,
iar cu timpul alături, strateg,
ai făcut dintr-un haos, un rai.

Te-ai oprit la o poartă. Un vers
e-n simboluri parola divină
ce deschide un vechi univers
încărcat cu-a iubirii lumină.

Din vol. “Călător prin gânduri” 

Ți-e dor de-acel albastru care-n noapte,
în lumea fascinantă, ireală,
cu simțuri noi, puternice și apte,
îți colorează visul de vestală.

Cu fața către cer, îți cauți drumul
spre liniștea atât de mult dorită,
iar pleoapele-s perdele pentru fumul
din amintiri ce-au ars și te irită.

Că s-au pierdut, n-a fost o întâmplare,
au ars pe rând, în multe anotimpuri
în care ți-ai ascuns iubirea-n mare
atunci când arca lui trecea prin timpuri

Cu cer senin sau, poate, uragane
de care te-ai ferit și-ai stat deoparte,
lăsând ca valuri mari și turbioane
să-l mâne, singur pe cărări, departe.

În lumea ta, sunt visuri ce te-mbie
la o uitare-a vieții fără vină
iar calea ta în viitor să fie,
în liniște și pace, spre lumină.

Din vol. "Călător prin gânduri"

Era în alb. Tot albă – sclipirea de la coasă,
Privirea ei – în flăcări, un mers grăbit și, totuși,
Nu tremurau nici apa, nici frunzele de lotuși,
Sub pasul care-adună și duce umbre-Acasă.

Cu nimb de nemurire și râs ca de hienă,
Strivea tăcerea nopții pe dalele de plâns
Aliniate-n timpul din viața-n care-a strâns,
În palmele durerii, arome de cangrenă.

Se zvârcolea, tăcerea, în zarvă de cuvinte
Ce-și bâiguia finalul în scâncet alb-lăptos,
Fior adus din visul de șarpe sinuos
Al celui ce, iubirea, o-nsămânțează-n minte.

Prin mlaștina creată de-o stea ce lăcrimează,
Ascunși în ceața deasă, cocorii, triști, dansează.

Din vol. “Cântecul visurilor”