Potecile noastre-ntr-o zi
au fost observate de Soare,
iar el, pentru-a lui desfătare,
cu raze-a-nceput a glumi:
Pe-a mea s-a distrat și-a trimis
o rază mai rară prin lume,
căci e Fericirea ca nume
și multe, atunci, mi-a promis.
Pe-a ei a trimis dar divin:
Iubirea, cu tot ce înseamnă,
cu tot ce doar ea te îndeamnă,
plăcere și dor și suspin.
Iar noi le-am primit încântați
la capătul unde se-mbină
potecile-n ziua senină,
cu raze de Soare-alintați.
Din vol. “Călător prin gânduri”
Te-am așteptat de-atâtea ori să vii
încât și timpul mi-e prieten bun,
chiar dacă se oprește când îi spun
să se grăbească-n clipele pustii.
Priveam, absent, un răsărit timid
ce-mi învelea cu tainicul veșmânt
un gând nepotolit și prea avid
să-ți fie-alături, sol trimis de vânt
Sau umbră sau pescarul din amurg
cu plasa care-așteaptă câte-un vis
din apele pe care-un demiurg
le-aduce din al timpului abis.
Te-am așteptat la câte-un miez de zi,
tot căutând un adăpost de dor
sub umbre ce păreau mereu a ști
că zâmbetu-mi ascunde un fior.
Și ai venit, atrasă de-un alai
în care versul meu era un cânt,
iar inimii ai îndrăznit să dai,
spre fericire, ultimul avânt.
Vom încerca-mpreună să călcăm
cărări ce numai visele parcurg
și-o melodie nouă să cântăm,
doar tu și eu, pescarul din amurg.
Din vol. "Chipul iubirii
S-a îmbrăcat în toamnă casa noastră:
Și-a pus culoarea frunzei ruginii
Pe-nfrigurarea vițelor de vii
Ce își arată strugurii-n fereastră.
Se scurge, printre pete de rugină,
O lacrimă de cer pe-acoperiș,
Dar se oprește, parcă pe furiș,
În streașina cu resturi de glicină.
Prin geamul spart, ca-n vremea de demult,
Mai trece-o rândunică-n goană mare
Înviorându-i trista nemișcare.
E cuibul gol. Din vremea de tumult
N-a mai rămas nimic. Pot să ascult
Tăcerea unei case vechi … și doare.
Din vol. “Călător prin gânduri”
Am trecut peste crestele munților
privind norii,
iar ploile m-au urmărit
până la ultimul pas.
La trecerea anilor,
eram acolo și,
de fiecare dată,
m-au luat cu ei.
Mi-am așteptat iubita
zi de zi,
dar ea a venit într-o noapte,
o noapte de mai
care îmi urmărește visele
și le dă culoarea
unor flori
albastre.
19 sept. 2021
Doar păsările mai puteau ajunge
La turnul din cetatea dintre stânci,
Ei reușind orice dușman s-alunge
Cu arme ori, ades, c-un singur brânci.
Erau puțini căci, în pustietate,
Un trai atât de greu împiedica
Pe cei trândavi să vină în cetate
Și să muncească pentru cei din ea.
Aveau în munte mine-aducătoare
De aurul cerut de traiul lor,
Dar zilele erau plictisitoare,
Iar nopțile încătușate-n dor.
N-ar fi rămas, ar fi plecat în lume
De n-ar fi fost cu toții hăituiți
De-acei ce căutau să îi îndrume
Spre zeii lor, din ceruri maziliți.
Aveau un singur zeu și-nchinăciune
Doar lui îi ofereau și îl iubeau,
Munceau, oftau și plini de-amărăciune
În fiecare seară-i mulțumeau.
Din vol. “Cântecul visurilor”
Regatul gnomilor din era-n care
luptau cu spiriduși sau vrăjitoare,
se întindea pe sub pământ departe,
în locuri neumblate și deșarte.
Trăia, pe-atunci, Dasufis, un goblin
c-un spirit liber, vesel și blajin
îndrăgostit de gnoma Anakis,
cu care să se-nsoare a decis.
Iar Anakis, frumoasă ca o zână,
a hotărât să-i fie lui stăpână,
căci lumea lor era matriarhat
în care n-avea funcții vreun bărbat.
Și, uite-așa, au pus de pirostrii,
cu invitații sub pământ, solii,
cu pregătirea vechilor costume,
și daruri adunate de prin hume.
A fost o nuntă mare, dar surpriza
ce i-a uimit pe toți, a fost franciza
cu care i-a blagoslovit regina
când le-a-nmânat papirusul cu mina.
De-acum, cei doi puteau să scoată aur
și să-și creeze singuri un tezaur,
căci gnomii și goblinii își adună,
din focuri ce se văd sub clar de lună,
Și numai cerului ridică rugă
ei, ce-au jurat nicicând să fie slugă,
încrezători în forța lor divină
și-n suflete cruțate de vreo vină.
Ei sunt mărunți, dar spiritul puternic,
deschis, frumos și nicidecum cucernic,
le dă o forță ce-i temută-n lume,
iar bogăția lor e de renume.
Cei doi și-au construit, curând o casă
la rădăcina rece-ntunecoasă
a unui arbore din vechea eră,
nici prea bogată, nici prea austeră,
Dar cu fereastră mare spre lumină
ascunsă de a mușchilor patină,
în care numai noaptea își fac vatră,
căci ziua dacă ies, devin de piatră.
Din vol. "Zece"
N-am crezut că toamna vine
Cu ochi verzi ce știu să mintă,
Mă privesc și se alintă
Cum că-s numai pentru mine.
În mișcările-i sprințare,
Dintre fructe, două mere
Cer căușuri, nu panere,
Ca să-mi fie sărbătoare.
Ochii mei parcurg pe trupu-i
Rotunjimi unduitoare
Și-mi provoacă sete mare
Pentru gustul din sărutu-i.
Toamnă, toamnă, ce-mi faci mie
Cu mișcările-ți divine?
Simt, prin sângele din mine,
C-a-nceput o simfonie.
Te-așteptam de astă-vară
Să îmi vii așa cum ești
Și să-mi spui că mă iubești,
Dar ai ochi de primăvară!
Din vol. “Cântecul visurilor”
Bătaia, se zice, e “ruptă din Rai”,
aşa c-am aflat unde creşte
şi, iute, mă-ntreb: o fi bine s-o dai
ştafetă la cel ce-o primeşte?
De ce zic “ştafetă”? Păi, mie mi-e clar
că cel ce-o-ncasează, săracu’,
o dă mai departe ca, într-un final,
bătaia s-ajungă la Dracu.
Acel ce-o transmite e-un biet mesager
ce face, cu trudă, naveta,
cărându-şi prin viaţă “ruptura” din cer
şi dând moştenire “ştafeta”.
Din vol. “Hai, pa!”
Dincolo de puntea dintre noi,
Umbrele aleargă printre raze
Ce s-ar vrea prin ceruri, înapoi,
De-ar putea să fugă dintre groaze.
Între rău și bine e război,
Dar sunt taberele obosite
Și se-ntreabă ce va fi apoi,
La-ncheierea luptelor cumplite.
Ziua se sfârșește. În apus,
Pacea ar putea să intervină
Și, decât dreptatea mai presus,
Ar găsi că puntea n-are vină
Și, de toate, singur vinovat,
Este-acela care le-a creat.
Din vol. “Aripi de azur”
Daniel Vișan-Dimitriu 