Trec prin fumul de țigară
Cu privirile … lulea,
mai mijite, mai în doară,
dar sunt, fix, la masa ta.
Mai coboară pe sub masă,
se rotesc, aiurea,-n fum,
te învăluie … Frumoasă!
… iar țigara mea e scrum.
Mă ating degrab’ la coaste...
Parcă una ... n-aș avea!
Gânduri pline de contraste
îmi șoptesc: e coasta ta.
Mă ridic, mi-adun curajul,
dar mă simt ca un boboc
pregătindu-mi, grav, tirajul
de cuvinte: “Ai un foc?”
Din vol. “Dor de lele”
(Hexagramă)
O cucerise iute, c-o brăţară,
Şi-n gemete îşi consuma amorul
-Îşi alesese foarte bine dama-
Când, brusc, a auzit: "Prea ca la ţară!";
Şocat, dezamăgit, nu şi-a dat seama
Că iarăşi ... n-a închis televizorul.
Din vol. “Parfum … vesel”
Am așteptat, cu sufletul la gură,
s-apară dimineața, la cafeaua
ce-a devenit, de-atâta timp, damblaua
‘n-a Fecebook-ului mare aventură.
Ea n-a venit, eu mi-am aprins țigara
și mi-am băut cafeaua cu tristețe
privind în gol sau printre cerculețe
de fum cu o aromă de curara.
Mă mai uitam prin câte o postare,
dădeam și câte-un like de alintare,
căci eu vedeam pe desktop chipul muzei,
c-un zâmbet dulce,-ascuns în colțul buzei,
ce parcă îmi spunea, în locul scuzei:
“Iubitule, beau ceai de anghinare”
Din vol. "Parfum ... vesel"
Am plâns destul. De-acum, inelul tău
pe care l-am purtat atâta vreme,
va fi eliberat de rolul său,
căci viața înapoi vrea să mă cheme.
Voi renunța la haine ce-mi ascund
și îmi răpesc prea mult din tinerețe,
în suflet am să-ncerc să mă afund,
să-l ușurez de lacrimi și tristețe.
Voi încerca să fiu cum am mai fost,
să simt, din nou, căldură și lumină,
să încetez cu viața fără rost,
căci sufletul mi-e viu și n-are vină.
Inelul tău, al meu, acum l-am scos,
dar nu te uit, nu pot și nu am cum,
căci tot ce am trăit, a fost frumos
pân-ai plecat pe cel din urmă drum.
Eu am un mâine, am un viitor,
o cale de urmat, necunoscută,
pe care-o voi călca, dar fără dor
și-n suflet cu iubirea-mi renăscută.
Din vol. “Zece”
Pluteam ușor, în zorii dintr-o vară
Prea caldă, prea încinsă, prea de-acum,
Dorind, întreaga zi, să-mi fie seară,
C-un Soare-n căutarea altui drum.
Ba nu! – să fie-acoperit de norii
Din rugăciunea frunzelor din vii,
Neliniștite când se crapă zorii
Cu semne de dogoare peste zi.
Treceam ca timpul ce se-ncurcă-n gânduri
Și face pașii în secunde care
Sunt melci ori blițuri sau ce-i printre rânduri
Atunci când viața e o așteptare
Și totul e lăsat în voia sorții,
Când viile dansează-n vis cu morții.
Din vol. “Cântecul visurilor”
Era un loc, în inima pădurii,
Mai liniștit decât o zi de vară
În care, în căldura de afară
Nu și-ar urni topoarele nici furii.
Acolo, ura lor nu pătrunsese,
Căci nu era ușor de străbătut
Un codru care, din adânc trecut,
Tot ce-i era-mpotrivă, distrusese.
Vorbeau bătrânii că erau fantome,
Strigoi și vârcolaci, ba chiar vampiri
Sau uriași porniți pe ciopârțiri
Și ahtiați de-a’ sângelui arome.
De plăsmuiri, eu n-am nicicum vreo teamă,
Iar gândurile mele sunt mereu
Curate, căci eu merg la “locul meu”,
Cel care-atât de des, la el, mă cheamă.
Aș merge azi, cu cortul, în pădure,
Dar cum să ies când e atât de cald?
Ei bine, plec. Acolo-am să mă scald
În lacul unde umbrele sunt pure.
Din vol. “Cântecul visurilor”
Te strig, te chem și rog în lacrimi vântul,
să-mi fie pentru tine mesager,
să-ți amintească tot ce jurământul
a însemnat: iubire pân’ la cer.
Tu ai trecut de el? Ești printre stele?
Cum poate-atunci o lacrimă în vânt
să îți arate patimile mele
sau să te-ntoarcă, iarăși, pe Pământ?
Întoarce-te și-nseninează cerul,
alungă norii, limpezește ape,
renunță la lumina și misterul
din stelele ce vin să te adape!
Revino la-nceputuri! Din ruine,
alungă amintirile ce dor,
plutește pe același val cu mine
și-mi iartă orice vină! Te implor!
Din vol. “Călător prin gânduri”
Era de râs prin sat, la Gura Văii
Iar noaptea nu prea mai putea să doarmă;
Era bătrân pe lângă toți flăcăii
Ce se-adunau să bea (făceau și larmă).
Era de-un leat cu ei doar ... pe la minte
Și, cot la cot sau bere după bere,
Turnau întruna bancuri, iar Axinte,
Patronul cârciumii, striga: “Muiere,
Mai vino cu un rând, că plânge masa!”
...Și se distrau în noapțile de vară.
Doar că era Nebuna, Ofticoasa,
Pe care-o deranjau și zi, și seară,
Că nu putea dormi de gălăgie;
Zicea că nu putea ieși la budă
De frica lor, că s-ar putea să fie
Ori violată, ori văzută nudă,
Căci vara, în canicula cea mare,
Ea nu suportă peste ea vreo treanță,
Că-i cam voinică și transpiră tare,
Iar la căldură n-are toleranță.
Sătui de ea, s-au hotărât flăcăii
Să-i joace-o festă, dar așa - completă,
Să fie un exemplu-n Gura Văii:
S-o fotografieze pe babetă.
S-au înarmat cu camere și blițuri
Și s-au ascuns prin pomi și-n niște șanțuri;
Erau toți veseli, după multe sprițuri,
În noapte, ca fantome fără lanțuri.
Iar sarcina cea grea: s-o scoată-afară
În toată goliciunea, fără teamă,
I-au dat-o lui Mărin c-așa votară,
Și doar el știe să se bage-n seamă.
A început Mărin cu miorlăitul,
De-ai fi jurat că-i datamai motanul
Avea volum, știa afurisitul
Cum face un mârtan ce-și ceartă clanul.
Nu au trecut nici două-trei minute
De când băieții așteptau s-apară,
Că se-auziră țipete acute
Și, în papuci doar, a ieșit afară.
Așa-ceva, veți crede că-i poveste
Cu blițuri, râset, urlete sau șoapte,
Dar baba, pân’ să prindă ei de veste,
Trimise-o oală-n capul lor. De noapte.
Ei s-au ales cu câte o amendă,
Dar pozele au circulat tot anul,
Povestea s-a tot spus, e-acum legendă
C-un mare personaj: Mărin Motanul.
Din vol. "Parfum vesel"
Daniel Vișan-Dimitriu 