Eu, dansând cu noaptea, iată ce-am visat
Când, răpus de ziuă, trupul mi-am întins
Întru-a sa odihnă, pe deplin convins
Că va fi o vreme-n somn abandonat.

Îmi purtam un sine înspre necuprins,
Renunțând la corpul încă agitat
Ce-și zbătea odihna-n vis neașteptat,
Cu o noapte care-n ceruri s-a aprins.

M-a cuprins în brațe tandru, ca și când
Mi-ar fi fost iubită și mi-ar fi promis
Dansuri cum, în visuri, n-au mai fost nicicând.

Și-am dansat cu noaptea sub un cer deschis
Lumii însorite-n care, cu un gând,
Să pornesc, în mine, dansul dintr-un vis.

Din vol. "Cântecul visurilor" 

De ce aș urca o colină
când dincolo știu că-i o vale
în care mi-aș face o vină
că pașii mi-am dus pe-altă cale?

De ce aș uita frumusețea
plăcerii privirii departe
în valea ce-alungă tristețea
ce zarea străină împarte?

E simplu: natura umană
e cea care-aduce probleme,
în piept deschizând câte-o rană
când inima-ncearcă să cheme

dorințe pierdute de-o vreme
din minți prefăcute în stană.

Din vol. “Călător prin gânduri” 

Pe treptele ruinelor pierdute
în valea cea uitată dintre munţi,
pășește lin, venind din vremi trecute,
cu un alai ce n-ai vrea să-l înfrunți.

Sunt umbre dure, cavaleri cu arme
ce-şi apără domniţa şi-un castel
pe care secolele-au reuşit să-l sfarme,
dar nu și-n ea iubirea pentru el.

Căci îl aşteaptă. Treptele o poartă
prin turnul ce se-nalță în apus
și mai privește drumul scris în soartă
acelui ce, la crunt război, s-a dus.

Sub cerul luminat de Luna Nouă,
dorința ei e-ascunsă-n stropi de rouă.

Din vol. “Eterna căutare”

În visul meu, erai pe vechea bancă,
Privind spre zări de dincolo de munţi,
În gând cu hotărârea să renunţi
La viaţa solitară de munteancă.

Privirea ta înlăcrima văzduhul
Acoperit, în tristul său apus,
De nori ce sângerau acolo, sus,
Cu picături ce îţi sporeau năduhul.

Ai aşteptat destul, n-o să mai vie,
Să-ţi stea alături, nimeni dintre-ai tăi
În casa cu-nvechitele odăi.

S-a întâmplat ce n-ai fi vrut să fie
În raiul tău de dincolo de văi ...
Iar banca,-n visul meu, e-acum pustie.

Din vol. "Călător prin gânduri"

M-am rătăcit în zona dintre clipe
în care timpul capătă culoare
și pare că-i o viață oarecare
în care-un suflet vrea să se-nfiripe.

Priveam în jur, priveam în sus, cu teamă,
și nu vedeam nici nori, nici cer albastru,
lumina nu venea de la vreun astru,
și totul îmi părea o dioramă

În care totul zace-n nemișcare,
și-n liniște doar un tic-tac se-aude,
al inimii ce pare să asude

resuscitând o clipă care moare,
secvență a eternițății nude,
în timpul scurt, ce viața o include.

Din vol. "Oare" 

Alunec printre gânduri ca o rază
ce, printre ramuri, își urmează calea
spre un lăstar ce-și încetează jalea
când simte cum pe frunte i se-așază.

Nu știu nici eu, nici ea, nici lumea toată,
ce voi găsi la margine de gânduri,
dar merg și merg, lăsând în urmă rânduri
ce par lăstari pe-o ramură uscată.

E, oare, bucurie, e tristețe
în raza care mângâie în joacă
lăstarul care crește-n frumusețe?

Va fi o floare care o să placă
și raza l-a hrănit cu-a sa blândețe,
apoi s-a stins, încet, în el. Dar dacă…

Din vol. "Oare"

În visul meu, sunt fulgerări de-o clipă
în care, dintre ceţuri, îmi apari
ca umbra unui gând ce se-nfiripă
din vagi iluzii, dar, mereu, dispari.

Le-am strâns pe toate, clipele acele
atât de aşteptate prin visări
şi le păstrez în gândurile mele,
ascunse-n mângâieri şi alintări.

Mă tot întreb: în inimă, sădite,
ar creşte alte clipe, s-ar mări? -
căci eu le-aş vrea mai multe, înmiite,
dar, de le-nchid acolo, ar trăi?

Aş vrea să ştiu răspunsul sau … o vrajă
ca sufletul să-l pun grădinii strajă.

Din vol. “Eterna căutare” 

Îmi e apus, și mare, și mi-e vis
Acolo-n gândul care mă-nfioară
Când îmi deschide-un orizont închis
Cu gratii ce, din rai pierdut, coboară.

Pășesc pe-un val cu clipele arzând
În zbaterea din gânduri mai pustii
Decât oceanul de-amintiri flămând
Ce scormonește-adâncul cu stihii.

Și mă izbește valul de porunci
Acoperind un hău cu deslușiri
A tot ce ninge-n cer acum și-atunci
Când ne-au cuprins adânci zăgăzuiri.

E un apus cu marea ca un vis
Ce ne atrage-n largul interzis.

Din vol. “Aripi de azur” 

Din iarna care s-a ținut departe,
N-a mai rămas nimic. Prin amintiri,
Nu mi-a lăsat de viscol biciuiri,
Nici gânduri care negrul lor să poarte.

Aș fi uitat oricare din trăiri
De n-ar fi fost o iarnă mai aparte,
Cu zile ce păreau a fi de marte
Și nopți din ale toamnei moșteniri.

Dar s-a întors, prin vânturi, furioasă,
Cernând zăpezi pe florile ivite
În primăvara ce părea frumoasă.

În toiul ei, privirile-mi uimite,
Plângeau când călători întorși acasă
Piereau în zbor de aripi chinuite.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Ce-a fost la început, am și uitat,
Dar, sigur, nu a fost nici „Big”, nici „Bang”;
Cuvântul, oul, lutul ... n-au contat
Cât a contat ceva din piept: un „Dang”.

Și mi-a bătut pe-acolo ca-ntr-un clopot,
De mă uitam în jur să văd: cumva,
Se prinde lumea-n jur că-mi e în clocot
Tot sângele ... holbându-mă la ea?

Stăteam ca un vampir surprins de ziuă,
Ceva mi se-nnodase-n gât, de teamă,
Simțeam cum mă curbez, că-s bun de piuă,
Și capu-mi zumzăia de “Mamă, mamă!”

Mă sufocam, mi se-nfundase glota
Privindu-te, frumoasa mea … Toyota.

Din vol “Hai, pa!”