Și se făcea că, singur, urc o scară
cu treptele pierdute printre nori
ce mă atrag pufoși, ispititori,
spre dincolo de ei, un fel de țară

în care îmi promit o primăvară
ca singur și continuu anotimp,
în care pot să uit de vechiul timp,
de tot ce-a fost, căci va rămâne-afară.

Deodată, însă, a ieșit suspinul
din sufletul ce îl ținea închis,
iar pasu-mi s-a oprit, simțindu-i chinul

și-a renunțat la orice paradis
în care totu-i fals, chiar și seninul
din vorbele rămase doar ... un vis.

Din vol. "Oare"

A fost o zi când norii de furtună
și-au stins mânia-n sobrul sfat ceresc
și ne-au privit ținându-ne de mână,
plutind pe norii albi de te-iubesc.

Ar fi pierit și ultima lucire
din apele-ncărcate de apus
de nu mi-ai fi zâmbit, cu o privire
ce zori de fericire mi-a adus.

Era o nouă, lină-alunecare
a unei pene albe pe un scris
ce apărea cu litere pe care
le mai văzusem într-un singur vis.

A fost un vis de noapte, vis de zi?
L-am și avut ori sper că va veni?

Din vol. “Călător prin gânduri”

Din vol. „Chipul iubirii”

Culoarea trandafirului s-a stins!
În furia ce-ntunecă privirea
se-mprăștie spre zări de necuprins
tot ce i-a fost, o vreme, strălucirea.

Era privirea zorilor de zi,
a stelelor din nopţile senine,
o bucurie simplă de a fi
şi de-a putea în juru-i să lumine.

E trandafirul meu? Nu este el!
Cum poate-atâta roşu să dispară?
Să strice pânza mea un alt penel
venit ca o furtună de afară?

S-a stins culoarea lui, a dispărut!
E alb acum sau doar mi s-a părut?

Din vol. "Eterna căutare"

Eram trimis la țară pe când eram școlar
Și așteptam vacanța de vară cu mult drag,
Cu gândul la bunicii de pe un alt meleag,
Un rai pe vremea-ceea, a timpului agrar.

Plecând de la orașul în care m-am născut,
Vedeam cum, pe-astă lume, sunt oameni fericiți
În viața lor săracă, și-atât de diferiți
De cei plecați aiurea din vechiul lor trecut

În centre căutate, în oaze de progres,
Avizi de-agoniseală, cu banul singur gând,
C-o viață agitată, cu un continuu stres,

Se uită fericirea, se moare-apoi plângând,
Uitând ades de oameni, uitând chiar și de voi.
Vedeți progresul, oare, în vremurile noi?

Din vol. “Cântecul visurilor”

Sărutul tău, o dulce adiere,
mi s-a lipit pe buze, fremătând,
iar sufletul, în clipa de plăcere,
s-a luminat, de tine ... mai flămând,

Şi ţi-a trimis, pe-o cale neştiută,
o altă sărutare drept răspuns,
iar ochii mei, ca într-o rugă mută,
ţi-au săgetat priviri ce te-au pătruns.

În jurul nostru a-nceput să ardă,
ca focul unui Iad aprins în Rai,
orice obstacol, tot ce-a stat de gardă
şi te oprea iubirea să îmi dai.

E-un foc ce arde încă, nu se stinge,
Căci tot ce îl atacă, el învinge.

Din vol. “Eterna căutare”

Tu ești acolo, știu, și îmi citești
din gândurile mele răzlețite,
dorințe care par să te agite
acum, când ești a mea și mă iubești.

Ai vrea ca aerul ce te-nconjoară
să nu mai fie-atât de plin de mine,
dar îl inspiri, îți place, îți e bine,
și, parcă, n-ai mai vrea să-l dai afară.

De unde știu? – din gândurile tale,
pe care pot și eu să le citesc,
căci peste tot, de-o vreme, mă-nsoțesc,
și-mi plac, le vreau cu mine, le iubesc.

Iubita mea, puterile astrale
ne-ndeamnă să urmăm aceeași cale.

Din vol. "Chipul iubirii"

Petală, a rozei vestală,
păstrează-mi sărutul și gândul,
pe rozul tău cald, transformându-l
în cale astrală.

Petală, rezistă doar până
iubita-ți va da sărutarea
iar gându-mi va trece-n candoarea
privirii de zână.

Rezistă, petală, și-ți jur că
în ziua când printre săruturi
vei vrea, dintre noi, să te scuturi,

voi face ca viața ce urcă
lumina spre noi începuturi
să nu-ți dea de furcă.

Din vol. “Oare”

Te-aș fi putut visa în mii de feluri,
ți-aș fi putut ghici, în ochi, dorința,
căci, în destinul tău, eu sunt sentința
primită în eternele apeluri.

Și te-am visat, dar nu în felul care
era înscris acolo, sus, în cer,
ci altfel, într-o lume de mister
de unde mă priveai, provocatoare.

Erai departe, dar atât de-aproape
în nopțile albastre și senine
când visele se derulau sub pleoape,

Erai ades, în visul meu cu tine,
ca unduirea lină-a unei ape
sub pașii unei zeități eline.

Din vol. “Eterna căutare” 

Voi, zări îndepărtate și ascunse
în orizonturi ce n-au fost nicicând
atinse ori uitate printr-un gând,
lăsați-vă de dorul meu pătrunse!

Deschideți o fereastră către Soare
și nu mai tindeți către infinit,
spre stele și spre tot ce v-a mințit
c-aveți în voi iubire ce nu moare!

Eu vă străbat în zboru-mi vijelie
și vă întreb, privindu-vă surprins:
-Aceleași, sunteți? – zările ce, mie,
îmi acordau sărutul necuprins?

-Nu ești decât un vânt în acalmie!
Ai fost o adiere ce s-a stins.

Din vol. "Oare"