N-ai teamă, nu au spini, Au numai frumusețe! Tu, strânge-i cu blândețe Și grijă, între mâini! Sărută-i, dacă vrei, Privește-i cu plăcere, Căci roșul lor o cere. Sunt ale mele chei Cu care ți-am deschis Spre suflet, mica poartă Prin care mi-am permis Să intru, ca un vis. Iubita mea, mă iartă! Prin trandafiri, ți-am scris. Din vol. “Călător prin gânduri”
Culorile din toamna ce-a venit, Au întinat sclipirile de verde Cu lacrimi aurii de asfințit Al unei veri ce-n legi de timp se pierde. Se scurg în lumea timpului de-acum Ca ploi de gânduri vii, înaripate, Rătăcitoare-n cântec nou, precum Un vânt cu adieri demult uitate. Iar cântu-acela pare că ar fi Albastru ca o zbatere prin toamnă A unui dor ce-ncearcă a găsi Un înțeles la tot ce el înseamnă. De tot ce mi-a adus, ușor, mă scutur Și mă transform în zborul unui flutur. Din vol. “Cântecul visurilor”
În ploaia care cade peste urbe nu-i nici tristețe, nici melancolie, ba chiar, pe strada mea, e-o bucurie în dansul unduit pe note curbe. Nu este-un dans timid, e-o revărsare de simțuri ce-au tânjit spre-o altă viață, uitată de-a necazurilor gheață, e dansul inimilor visătoare. Nimic în dansul tău nu e pervers și totuși, din figura ta, din straie, se simte spre iubire un demers. Desculță, arcuindu-te în ploaie, îmi pari chemarea unui univers în care tu ești singura văpaie. Din vol. „Oare”
În mâinile mele tu ești o-ncântare, esti marea, ești cerul, ești tot ce mi-e sfânt, ești norul pufos, ești corabia-n vânt, parfumul divin. Tu ești vis și culoare. Îți mângâi privirea, alunec pe tine, te-nvălui în brațe tăcut și flămând, te-alint, te sărut și te strâng ca și când aș vrea să mai am încă-un suflet în mine. Prin mâinile mele îți sunt piedestalul pe care te-așezi, ca zeiță-a trăi, slăvită, de-a pururi, de cel ce-ți va fi și stâncă, și vis, și oceanul, și valul. Sunt tot ce tu vrei și sunt dornic a ști: iubito, ce crezi că înseamnă-“a iubi”? Din vol. "Chipul iubirii"
De la-nceputuri, eu v-am fost alături Şi v-am vegheat aşa cum numai eu Puteam s-o fac. Pământu’-i pruncul meu, Născut din ale Timpului desfături. Voi v-aţi născut din firele pe care Le-am revărsat ca dar nemuritor Asupra voastră, corpuri care mor Ca să renască pline de vigoare. Aveţi şi voi un fel de nemurire: Prin ce lăsaţi în urmă, la cei vii, Dar ce va fi, n-aveţi de unde şti. Eu, mama despre care n-aveţi ştire V-aş întreba: ce faceţi, voi, copii, Ce va rămâne, mâine, moştenire? Din vol. “Călător prin gânduri”
Ne-am furișat iubito-n seara cea în care luna mi-a zâmbit, golașă, pe o potecă ce părea c-avea chemarea glumei care se îngroașă. Ne-am azvârlit, din mers, tricouri, blugi, șosetele de tufe au fost prinse și n-am simțit nici mărăcini, nici rugi, când noi aveam călcâiele aprinse. Lumina Lunii ne-a fost de folos și am văzut în clipele acele întreaga … tu, iar eu … nu mai prejos! Of, Doamne! – catifea era, sau piele? … poiana ... iarba ... eu privind în jos ... iar tu, iubita mea, priveai spre stele. Din vol. “Dor de lele”
Erai un vis și te visam frumos În nopțile singurătății mele; Îmi apăreai tăcut, misterios, Și mă-nsoțeai în zboruri printre stele. Dar ai ieșit din vis, te-ai întrupat Așa cum te visasem: o zeiță Pășind spre mine, strop din cer plecat Să curme dintr-un suflet o arșiță. Cum ai venit și cine pot fi cei Ce mi te-au dat să-mi cânți făr-a-mi cânta, Să mă privești, dar făr-a mă vedea Și să îmi fii tot ce-aș putea visa? Cum voi putea să-i răsplătesc pe-acei Ce te-au trimis aici, în lumea mea? Din vol. “Eterna căutare”
Pe cerul înserării se adună, În străluciri de aripi sidefate, Mirabilele păsări de furtună, În zbor tăcut, din zări îndepărtate. E seara lor, atât de așteptată, În care vor uita și depărtări, Și vântul, frigul, chinul de-altădată Când între ei erau atâtea mări. Vor transforma fiorii în extaze Sub cerul ce-i îmbie cu frumos În seara-n care ultimele raze Alungă-n depărtări un albatros. În zborul singur înspre veșnicie, E împăcat cu ce va fi să fie. Din vol. “Călător prin gânduri”
Când vreau să scriu, mă-nalț ușor spre nori cu ochii-nchiși, cu sufletul tăcut, cu pași treptat grăbiți, nerăbdători, pe drumul ce-a rămas nestrăbătut. Și mi se pare că acolo, sus, e-o viață care, doar din când în când, mă duce într-o clipă ce s-a dus și-o port mereu, ascunsă într-un gând. Iar el … se vede rar, dar îl mai văd: sinistrul drum, pe care va veni singurătatea clipei ce-o prevăd chemându-mă spre … ceea ce va fi. Cobor, încet, pe-o scară ca de vis și recitesc ce, printre nori, am scris. Din vol. “Călător prin gânduri”
M-apasă, de o vreme, noul gând: Nu e prea mult cu-atâta fericire? E-un echilibru-n viață, și-i plăpând! Cum voi putea să îl mențin, iubire? Eu am să-ncerc un taler să mențin Mereu în jos, mereu prea-plin de tine, Iar celălalt, de-mi scrie în destin, L-aș vrea umplut cu micile suspine, Acelea ce mă-ncearcă, uneori, Când doar singurătatea mă-nconjoară Iar gândurile-mi rătăcesc prin nori De unde ploaia rece le doboară. E-un echilibru-n toate, nu-i așa? Acum știi ce aș vrea, iubirea mea! Din vol. "Chipul iubirii"
Daniel Vișan-Dimitriu 