A fost un dans, la început, se pare,
dar muzica n-o auzeam, căci amândoi
eram surprinși de noul ritm, în care
călcam, iubirea mea, pe cerul de sub noi.

Pluteam privindu-ne cu-nflăcărare,
în vraja clipei, ne rupsesem de Pământ,
simțeam cum, vag, a muzicii chemare
ne poartă printre nori, atinși de un descânt.

Eram ușor, era ca o visare
în care te strângeam în brațe și, râzând,
m-am bucurat când, la “aterizare”
finalul ne-a surprins cu buze sărutând.

Aș vrea ce am simțit să se repete
și caut prin arhive muzica, uimit
că n-o găsesc prin vechile casete;
-La primul dans, iubito, ce … n-am auzit?

Din vol. “Gândul pierdut”

Iubirea noastră a trecut prin toate:
neînțelegeri, lacrimi, bariere
pe care am văzut că nu se poate
să le lăsăm când mintea, doar, o cere.

Au fost și nori, dar zilele senine
le-au depășit ca număr și valoare,
iar dacă-n viața asta a fost bine,
aș vrea să cred că-n alta, viitoare,

slujindu-ne de cele învățate,
să ne încredem în iubirea noastră,
pe-un drum din care nimeni nu ne-abate,
mergând spre-o zare ce-i mereu albastră.

Mai vreau să cred că-n vara ce urmează
tot ce dorim își va afla-mplinire,
iar ce simțim în cea care pulsează
va fi ce-a fost și pân-acum: iubire.

Din vol. "Chipul iubirii"

Se-aude-n câmpie
un murmur, o şoaptă
pe care chiar zorii
spre ea o îndreaptă,

Plutind, liniştit,
pe o mare de grâu
pierdută în zarea
tivită de-un râu.

Se leagănă spicul
sub murmurul surd
ce pare că-i este
doar gândul absurd.

Nu-i vine a crede,
prin lan rătăceşte
spre zorii ce şoapta
repetă: “Iubeşte!”

Din vol. “Călător prin gânduri”

Îmi place cum te bucuri,
Îmi place cum dansezi,
Îmi placi în orice clipă
Din zi ori când visezi.

Ești cântec, bucurie,
Ești dorul meu prezent
În timpul care trece,
În lipsa ta, prea lent.

Ești strigătul iubirii
Din visul cel dintâi
Când noaptea mă cuprinde
Și numai tu rămâi.

Din vol. “Eterna căutare”

Plecase vântul dintre ploi
Și nu-ntorsese înapoi
Nici ochi de vânt, nici bun rămas,
Nici urma ultimului pas.

Lăsa în urmă timp pierdut,
Cu cerul peste el căzut,
Zdrobind și amintiri, și - vai! -
Petalele din luna mai.

Zbura, se-ndepărta de tot
Și toate câte îl socot
În lumea lor un biet străin
Lovind cu aripi reci, de chin.

Era, în zboru-i de zefir,
Un vânt cu brațele potir,
Ducând în lumea de apoi
Nimicul adunat din ploi.

Din vol. “Eterna căutare”

El – un stejar ce străjuie-o pădure,
Ea – salcie la margine de ape,
Mlădie-n calea vânturilor dure,
Şi c-o dorinţă: lui, să-i fie-aproape.

Nu îi desparte mult, doar o alee
Pe care merg, ţinându-se de mână,
Cu suflete-n ţinuturi elizee,
Perechi ce au iubirea ca stăpână.

Nu-i mult iar el, de-o vreme, îşi întinde
Pe sub pământ, o aripă răzleaţă
Ce rădăcina salciei cuprinde
Şi-n şoapte de iubire o răsfaţă.

De-acum sunt împreună, ca şi când
Ea salcie acum, iar el stejar,
În dragostea ce n-au uitat nicicând,
S-au regăsit şi-s împreună, iar.

Din vol. “Călător prin gânduri”

E-un drum șerpuind pe sub poale de deal
Sub tălpi ce se-ncing în țărână
Și-un tânăr, ce merge cântând la caval
O doină-nvățată la stână.

Cu el, e doar umbra-i ce crește-n amurg,
Sub pasul întins voinicește,
Din ochi, picături de apus i se scurg,
Iar jalea din doină-l oprește.

Ridică privirea. Nu-i cânt de caval
Și, totuși, e-aceeași cântare,
Ecoul să fie-n cetatea din deal?
E-o voce sau, numai, îi pare?

Îi cântă, îl cheamă, l-abate din drum,
Îl face să uite de frică,
Ființa de-acolo-i dictează acum,
Voința-i devine prea mică.

Îi știe legenda, o știe demult,
Dar merge, coboară o scară
Ce-l duce, pereche-n regatul ocult,
Domniței, de veacuri fecioară.

Din vol. “Eterna căutare” 

La o margine de ape, apărută ca un vis,
Tu faci stelele să-ntrebe Universul de-i permis
Noaptea să cuprindă ziua doar atât cât somnul tău
E vegheat de Luna care s-a oprit din drumul său.

Curios, chiar Universul, sprijinit pe-un infinit,
Și-a oprit, o clipă numai, mersul fără de sfârșit
Și, c-o voce din eteruri, șuierând spre galaxii:
-Stelelor, în plus, o noapte, pe Pământ, de-acum, va fi.

Chipul tău, scăldat în raze, îmi apare ca un vis
Într-o noapte când Pământul, ocrotit de Paradis,
A-ncetat să se rotească, Timpul însuși a-nlemnit, 
Până când ți-au dat sărutul zorii care … te-au trezit.

Din vol. “Călător prin gânduri” 

(După un banc)

M-am tot gândit: ”S-o spun sau să n-o spun?”
și-apoi mi-am zis: “De-o fi să-mi dea crezare,
momentul ăsta cred că-i cel mai bun
de spus povestea mea de vânătoare”.

Și-am să v-o spun, că-ntâi april e-o zi
în care vânătorii și pescarii
au concurență mare și ar fi
chiar culmea să-i învingă “adversarii”.

Povestea mea e simplă și mă jur
pe toate rațele atunci vânate,
că tot ce-a fost (cu nimeni prinprejur)
nu-i doar un banc (din cele-adevărate).

Eram cu pușca, seara, la vânat,
când a venit direct spre mine-o rață
pe care-am doborât-o de îndat’
ce am văzut-o, brusc, ieșind din ceață.

Dar – ce credeți? – mai vine una ... poc! ...
și încă una ... poc! ... și cade-n apă ...
se-ngroașă gluma, trag, nu stau deloc, 
de mă-ntrebam: “În sac, or să încapă?”

- Dar, bine-bine – mă veți întreba –
îți mai lăsau și ele un răstimp
să schimbi cartușe, arma a-ncărca?
- Păi ce, de asta mai aveam eu timp?

Din vol. “Hai, pa!”