Mi-ai plecat, iubito, de – parol! - îmi pare
C-ai fost concepută după o plecare
Și o revenire căci, din depărtare,
Prin corespondență, nu se poate. Oare?

Nu contează! Uite ce cred eu: mai des,
Pleacă cei la care e în casă stres
Ori, de nu e, fac ei, dând de înțeles
Că, de stau acasă, e … ales bules,

Și că-i doare capul, și-i mănâncă-n fâs,
Și că nu au stare când acasă îs,
Și c-ai scos o vorbă după ce-au zis “Pâs!”
Ori n-ai spus o vorbă după “Plec, am zâs!”

Tu, iubito-mi pare că pleci doar așa,
Ca să schimbi decorul (nu pe cineva)
Și să vadă alții că persoana ta
E mereu pe ducă (duca de-a pleca).

Tu, cu-autocarul, trenul, chiar cămila,
Mergi de colo-colo. Eu, evit guerila
Alegând fotoliul. Nu mă iei cu sila,
Dar, când vii acasă … “Dumnezeu cu mila!”

Din vol. “Dor de lele”

De ce, oare, înserarea e menită să se-așeze
Peste ziua liniștită ce se-alintă-n Soare blând
Și-i așteaptă mângâierea, trup de clipe-abandonând
Sub atingerea de raze care vin s-o-mbrățișeze?

Fermecat de albul zilei, o sărută, o iubește,
O învăluie-n căldura șoaptelor cum nu s-au spus
Și-i promite nemurirea zilei fără de apus
Dacă vrea să îl urmeze, cu iubire, nebunește.

Îl privește-nfiorată, înroșită a-ntristare,
C-o întârziată rouă scuturându-se în vânt
Și îi spune că rămâne-n locul ei de pe Pământ
Până când va fi cuprinsă de-așteptata înserare.

De va fi să mai renască, într-o altă, nouă, zi,
Îi va fi doar lui aleasa, îi va aștepta lumina
Și-i va cere să îi ierte și alegerea, și vina
Dintr-un timp în care altfel, ea nu înțelege-a fi.

Din privirea lui uimită, razele-i alunecară
Într-o mare de-ntuneric unde adormiții zori
Cer să îi îmbrace-ndată în frumoasele culori
Dintr-o nouă zi ce-așteaptă în lumină să răsară.

Din vol. “Eterna căutare”

Cum ai trecut prin ochiul de furtună,
prin liniștea aceea de mormânt
în care sentimente noi se-adună
la margine de sacru jurământ?

Ce vrajă m-a adus la tine-n brațe,
ce ierburi magice ai folosit,
cu ce cuvinte-ai vrut să mă înhațe
iubirea,-n ritual bolborosit?

Nici tu nu știi? Cum, ești la fel, vrăjită?
Nu tu ești vinovata? Cine-o fi?
O fi vreo vrăjitoare mai vestită?
Există cineva ce poate ști?

Nu caut antidot, nu caut leacuri,
aș vrea doar să-mi explic: ce e cu noi,
cum de ne-am căutat atâtea veacuri
prin lumile rămase înapoi.

Vreau doar să știu ce e, să fac lumină:
de-i om, divinitate sau ce-o fi,
n-am să-l blestem, n-am să-i arunc vreo vină,
vreau, pentru vraja lui, a-i mulțumi.

Din vol. "Chipul iubirii"

Își amintea de câmpul din tabloul
ce-i atrăgea privirile, discret,
iar lumea lui, albastră-violet
își răsfrângea, din amintiri, ecoul.

Era, ca și acum, mai înspre seară,
iar câmpul de lavandă tresărea
sub adierea care îi dădea
un aer de-alintată domnișoară.

Se mlădia sub slaba adiere
a unui vânt de vară, liniștit,
ce-o îmbia departe-n asfințit
spre lumi învăluite în plăcere.

Iar el era acolo și, călare,
își delecta privirile,-n apus,
cu un decor ce îi plăcea nespus
și cu arome fără-asemănare.

Dar dintr-odată-n lumea lui cea mică,
din ultimele raze-a apărut,
doar pentru restul vieții început,
un înger cu parfum de levănțică.

Din vol. “Călător prin gânduri”

El știe-acum că e o efemeră,
cu corp subțire, aripi străvezii,
ce s-a-nălțat prea mult spre stratosferă
ca o explozie în zori de zi.

Trăise mult în mâl, în întuneric,
sub apa-n care a crescut în ani
și, brusc, în noul peisaj, himeric,
s-a repezit spre norii diafani.

Vrăjit, surprins de noua adiere,
purtat în sus de aerul divin,
el și-a uitat, în valul de plăcere,
menirea pân’ la ultimul suspin.

A tot urcat, prin razele de soare,
spre norii ce păreau atât de moi,
dar clipa rea, lovind cu necruțare,
i-a prefăcut pe aripi roua-n sloi.

S-a prăbușit ușor, putând să vadă
tot ce-a pierdut în zboru-i ne-mplinit
din care a ajuns acum să cadă
ca orice efemeră, la sfârșit.

Din vol. “Gândul pierdut”

Colina valurilor albe

Nu puteam să dorm. Fereastra, 
scârțâind în giurgiuvele,
m-a chemat să-mi duc privirea
printre stele.

Le-am privit și-ndată, una
mi-a șoptit că, dintre visuri,
unele-ar putea să-mi intre
în înscrisuri.

N-am crezut-o. Cum să treacă
tot ce-n vis îmi e dorință
în destin? Nu cred că este
cu putință.

Vreau să am o confirmare
sau, trimis de prin eteruri,
să primesc un semn ce vine
dinspre ceruri.

Și-a venit pe trupul nopții
ca o mare de lumină
care-și urcă valuri albe
pe colină.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Lacrimile fluturilor albaștri

Știi, fluturii albaștri plâng și ei
Cu lacrimi care-ncep o viață nouă
Sub forma picăturilor de rouă.

Sunt triști atunci când stropi de ploaie, grei,
Lovesc în aripi cu gravuri măiastre,
Întunecând sclipirile albastre.

În zborul lor pe cer, ei sunt acei
Spre care florile de pe islaz
Și-ar îndrepta petalele turcoaz,

Iar flăcările-n ochi ce-aprind scântei
Ar dispărea-n privirea cea senină
A celor ce iubirii se înclină.

Dar, știi că și ei plâng? Da, plâng și ei.

Din vVol. “Eterna căutare”

Melodia noastră

Eram deja demult în gândul tău,
Iar tu erai zeiţă pentru mine,
Nu ne-ntrecea iubirea niciun hău
Sau cele mai înalte culmi alpine.

Eram sedus, eram îndrăgostit,
Eram cum alţii n-ar putea-nţelege,
Eram şi cucerit şi fericit,
Eram deasupra de uman sau lege.

Priveam în jur ca de pe-un ring de dans
În care noi dansam o melodie,
Iar viaţa noastră, dulcele balans,
Era doar pas în doi şi armonie.

A fost atunci şi nu s-a terminat,
Căci melodia noastră e eternă,
Revine în surdină, repetat,
În variantă nouă, mai modernă.

În noaptea ce-a trecut, iar am dansat
Ca într-un ritual, ca-ntr-o poveste,
În care eu, ca prinţ, te-am invitat,
Privind în ochii-ți cu luciri celeste.

Pluteam cu tine-n braţe şi-mi doream
Ca ţărmul să rămână-n depărtare …
Se terminase dansul, dar păream
Sub vraja unui răsărit, la mare.

Din vol. "Eterna căutare"

Din ce mai pot să îmi aduc aminte,
S-adun, să scad ori să-nmulțesc puțin
Pe ici, pe acolo, cât să nu mă-nchin,
E că-n copilărie-am fost cuminte.

Cuminte-n felu-acela de pe timpuri, 
Mult diferit de ce-i “cuminte”-acum,
Când s-a ajuns – nu știu de ce și cum –
Să treci prin ani ca peste anotimpuri.

Eram cuminte, da, odinioară,
Chiar dacă juliturile-n genunchi
Ori vânătăile pe mâini și trunchi
Se repetau … a nu știu câta oară.

Mai și-nvățam, aveam la școală premii
Prin clasele primare, mi-amintesc,
Chiar mai târziu  - aici mai născocesc,
Nu de-alta, doar că ăsta-i tonul vremii

Și simt că viața-mi veche mi-e datoare,
Neînvățându-mă cu-adevărat
Să fiu ce vreau și nu ce mi-a fost dat,
Iar azi copilul cel din mine doare.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Mergeam prin lumi de gânduri. Ce splendoare!
Era-n amurg, iar cerul și pământul
Se alintau cu razele de Soare
Ce le erau plăcerea și cuvântul

Și se iubeau, iar razele, buchete,
Îi mângâiau, în lumea lor aparte,
Cu străluciri din urme de comete
Uitate prin a timpurilor moarte.

Veniserăm, timid, la întâlnire,
Ca două gânduri calde și stinghere,
În lumea-ceea plină de iubire
De pe cărări ascunse și etere.

Ne-am contopit, prin lumea dintre raze,
În gândul fericirii nou-născut
Și-am căutat, prin inimi de topaze,
Un loc iubirii noastre-n absolut.

Din vol. “Eterna căutare”