A fost odată, într-un vis, un vis ca niciodată, Căci îngerul, de cer trimis, mi-a dat iubirea-i toată. M-a învelit privirea lui în roua primăverii, Și … nu ai cum să te opui, în visuri, mângâierii. Simțeam că aripi am și eu, în zborul împreună, Dar nu aveam. “Le scot și eu” – a îndrăznit să-mi spună. Povestea dintr-un vis al meu, un vis ce-a fost odată, Azi, o trăiesc și-aș vrea, mereu, s-o știu neterminată. Din vol. “Călător prin gânduri”
Ce pare-a fi, nu totdeauna este un adevăr, dar poate fi poveste pe care gurile răuvoitoare o-ajută să devină foarte mare, Iar eu v-arăt, c-o poezie mică, ce s-a-ntâmplat c-o biată păsărică atunci când a băut un strop de apă nebănuind ce show va să înceapă: Era un pițigoi c-o sete mare și obosit de-atâta alergare, căci puii lui cereau mereu mâncare, iar ziua îi era o căutare. Chiar peste drum, anostă, cenușie, s-a nimerit o vrabie să fie și a văzut frumosul pițigoi în apă oglindit. Crezând că-s doi, A inventat, pe loc, povestea-i crudă, și a transmis-o unei mierle, rudă, și surdă, cred, măcar de o ureche, dar tot a ciripit-o spre o streche. Acesta, bâzâind încolo-încoace ... e clar că, de atunci, nu mai e pace la cuibul lui, cu pițigușa lui, ce a privit în gura orișicui. Din vol. “Hai, pa!”
De vreo două ore-ntruna, Dă din clanță, turuie, De mi-e teamă că furtuna Un timpan îmi ciuruie. Stă de vorbă cu o blondă, Că se-atrag contrastele (Ca la slab o rubicondă Ce-i înmoaie coastele). La mobil, așa sunt ele, Una zic, dar, de-nțeles, Nu prea pot și trec pe jele Și cuvinte în exces. Bărzăunii-n cap îmi sună A plecare și-a hai-hui Unde-o fi – sub clar de Lună Ori să-mi caut pofta-n cui. A-nceput o primăvară Ca-n orice familie: Caldă, liniște (pe-afară) … Și nu-i nici aprilie! 20 mar. 2019
Ascultă-l cum plânge! E timpul, avarul, Din marmura vremii cioplindu-și altarul; S-a spart o clepsidră, iar timpul se-așterne, Lucind în fărâme eterne. Era infinit, dar se luptă cu vântul, Trecutul se pierde, de jale-i e cântul, E totul un zbucium, iar fapte din vremuri Se pierd în vâltoare și tremuri. Hai, iartă-l, pribege! Și uită trecutul! Renunță la toate, aruncă-ți avutul, Un pas, unul singur, ți-ajunge, sărace, Te cheamă, salvează-l, fă pace! Dar tu vezi doar cioburi, nisipul şi vântul. Un pas mai departe. Îl lași în osândă. Luceşte în ochii-ți lumina. Izbândă! De-acum ții cărarea și gândul. Uiți timpul ce doare, îți e la-ndemână, Căci viața-i cuprinsă-ntr-un pumn de țărână! Din vol. “Călător prin gânduri”
E doar o inimă, atât, dar e a mea, pulsează cam … de o viață, hotărât, și, uneori, dansează. Acum, îmi bate mai grăbit, în ritmuri sanguine, căci gându-mi s-a obișnuit să stea, mereu, cu tine. Se-aude, vag, ca un ecou, și cred că știu ce este: o inimă la indigou, activă în poveste. Dansează în același ritm captivă în iubire, urmând testări de algoritm cu ținta: întregire. Iar dansul ei, de n-o mai fi, sau prea curând va fi oprit, sunt gata a călători și-a căuta … la infinit. Din vol. “Călător prin gânduri”
Gări și iar gări se perindă pe-o cale Dusă de-a valma, în ropot de tren, Peste urcușuri ori pante domoale, Des prin pustiuri și rar prin eden. Gări cu peroane în tristă-așteptare, Scrâșnet de frâne, sincope, final, Strigăte, larmă, semnal de plecare, Trenul ce iese din gară, brutal. Unii îl pierd și așteaptă un altul, Alții coboară pe câte-un peron, Mulți își încep prin vreo gară asaltul Spre un mai plin de speranță cotlon. Stâlpii se-aleargă spre gara din urmă Într-o-mbulzeală mai greu de-nțeles, Căci printr-o gară ce-a fost nu se scurmă După ce calea-nainte-ai ales. Gări și peroane și stâlpi ce aleargă, Vuiet prin urme de pași, amintiri, Trenul ce încă mai poate să meargă, Eu … aruncând prin fereastră priviri. Din vol. "Eterna căutare"
Îmi amintesc acordurile-ți fine; Apar mereu și viu în mintea mea Cu-atingeri care-ncearcă să-mi aline Un dor ce-ar tot cânta, ar tot cânta … Din vol. “Eterna căutare”
Te visez, uneori, și mă-ntreb de ești tu tot cea care-a răspuns, mai demult, cu un “Nu” la-ntrebarea: “De ce îmi faci visul un chin, și mi-l strici cu furtuni când e-atât de senin?” Îmi tot spui că nu ești, dar te simt, nu mă-nșel, chiar de nevinovată-mi apari, ești la fel: ai aceeași răceală în suflet și-n ochi, ai privirea cu care se-aruncă deochi. Nu te-aștept, dar îmi vii, nu mi-e frică, și-mi e, te-aș goni de-aș putea și din vis, și din ... ce? Nici nu știu cât, în viață, de-adânc mi-ai pătruns, dar cu negru, prin mine, știu sigur c-ai uns Și tot caut lumina, îmi caut puteri să încerc să mă curăț, să fiu cel de ieri, fericit, cum am fost, și să nu mă gândesc la nimic ce mi-ar face un rău, cât trăiesc. Din vol. “Călător prin gânduri”
În ploi de cuvinte ce-ngheață, Tot jurul devine macabru Și rece, și fără de viață, Din sloiuri, sculptat, candelabru. Ca brațe-i atârnă junghere, Se-nfig în tăcerea de stâncă Și ard, și provoacă durere În rana deja prea adâncă. Copacul de gânduri și vise, Mai poate, mai rabdă și duce În lumea cuvintelor scrise Înghețul acelui ce luce. E, totuși, frumos, candelabrul, Cu brațele-i reci de lumină! Doar stânca îi simte macabrul Prin răni ce îi cresc și n-au vină. Din vol. "Cântecul visurilor"
Ești liberă! De ce nu pleci? Hai, du-te spre lumi ce le-ai crezut demult pierdute, dar le-ai dorit și ai visat la ele, iar aripile încă nu-ți sunt grele! Îndreaptă-ți zborul către zări senine c-un cântec ce s-ar auzi mai bine decât în locul trist în care-o viață simțeai cum bucuria îți îngheață doar la vederea gratiilor care îți îngrădeau și dreptul la visare. De ce nu pleci? Rămâi doar pentru mine? Eu sunt bătrân, sunt altfel, nu-s ca tine, iar ce cânt eu … e-o biată poezie cu stări ce par, adesea, utopie. Ești liberă să faci … ce vei alege! Dorința ta e, pentru mine, lege. Din vol. "Călător prin gânduri"
Daniel Vișan-Dimitriu 