Din ce mai pot să îmi aduc aminte,
S-adun, să scad ori să-nmulțesc puțin
Pe ici, pe acolo, cât să nu mă-nchin,
E că-n copilărie-am fost cuminte.

Cuminte-n felu-acela de pe timpuri, 
Mult diferit de ce-i “cuminte”-acum,
Când s-a ajuns – nu știu de ce și cum –
Să treci prin ani ca peste anotimpuri.

Eram cuminte, da, odinioară,
Chiar dacă juliturile-n genunchi
Ori vânătăile pe mâini și trunchi
Se repetau … a nu știu câta oară.

Mai și-nvățam, aveam la școală premii
Prin clasele primare, mi-amintesc,
Chiar mai târziu  - aici mai născocesc,
Nu de-alta, doar că ăsta-i tonul vremii

Și simt că viața-mi veche mi-e datoare,
Neînvățându-mă cu-adevărat
Să fiu ce vreau și nu ce mi-a fost dat,
Iar azi copilul cel din mine doare.

Din vol. “Cântecul visurilor”