Mi-e greu să îi spun, simt un gol,
Iar nodul din gât mă trădează,
Aș vrea să-i vorbesc, dar nu pot,
Ceva mă blochează.

Încerc să m-agăț de un gând,
O luptă se duce în mine,
Am vorbe nespuse de dor
Ce-ar vrea s-o aline.

De mână o strâng într-un spasm,
Neliniștea-mi se agravează,
În ochii săi triști, o privesc.
Ea tace. Oftează.

Din vol. "Gândul pierdut"

Vreau ziua de mâine să-nceapă
Cu-a buzelor tale ofrandă,
Adusă, timid, pe o pleoapă,
Urmată de o sarabandă
De alte săruturi rebele,
De strângeri în brațe grăbite,
De-atingerea buzelor mele
În clipele neprețuite.

Vreau ziua dintâi să se-ntoarcă
Şi-n cele ursite să-ncapă
O mare, cu noi într-o arcă,
Pornind într-o nouă etapă
De vis, de răsfăț și tandrețe,
De planuri cu strângeri de mână,
În care găsim frumusețe
Sub zorii ce-abia se îngână.

Vreau mâine sărutul fierbinte,
Vreau mâine să simt fericirea,
Spre stele îmi fac rugăminte
Să-mi fie cadoul iubirea,
Vreau buzele tale rănite,
Pe pleoape ce plâng după tine
În nopțile neodihnite
În care te vreau lângă mine,

Căci mâine mi-e ziua
Și-aș vrea s-o împart
Doar cu tine.

Daniel Vişan-Dimitriu
(4 oct. 2014, Craiova)

https://www.facebook.com/photo/?fbid=714875905258912&set=a.842127242533777
https://poezii-noi.ro/poezie.php?p=13638


Publicată: Vol. "Călător prin gânduri"

Toamnă ruginie, toamnă încărcată
Cu prinosul verii, cu al viei rod,
Adu bunăstarea mult prea așteptată
Și îi fii-mplinirii visului rapsod.

Vino cu blândețe, fără întristare,
Vino cu căldura serilor de mai
Și alină-n codru frunza care moare
Cu o doină-n care să-i șoptești: “Mai stai!”.

Dacă norii negri vin să te-nsoțească,
Fă-i să plângă iute lacrimi ca un cânt
Care să mai spele, să mai limpezească
Tot ce întinează viața pe Pământ.

Mie, toamnă blândă, toamnă ruginie,
Lasă-mi neschimbată calea pe un drum
Care-mi e plăcere, pace, bucurie,
Toamna mea de aur, toamna mea de-acum.

Din vol. “Călător prin gânduri”

Dansez printre frunze căzute,
dansez într-un hohot de râs,
dansez pe uitări așternute,
privind spre un dulce surâs.

E muzica, oare, de vină
că dansul mi-e mult mai destins,
ori toamna aceasta-i divină
și-n brațele ei m-a cuprins?

E, poate, privirea ei caldă,
e ritmul, e setea din noi?
Prin stropii din ploaie ne scaldă
o vrajă-mpărțită la doi.

Dansez într-o noapte de toamnă,
și plouă, dar noaptea-i de vis
când totul din noi ne îndeamnă
la dans, pe un ring redeschis.

Din vol. "Oare"

E-o toamnă frumoasă, iar zilele trec
Prin mine, prin tine, pe drumul de-abis
Pe care și astăzi privirea-mi aplec
Și-i mângâi tăcerea în care s-a-nchis.

Cad frunze și lasă copacii mai goi
Decât înserarea din care-mi lipsești
În clipele-n care te-aș vrea înapoi
Așa cum erai și prin gânduri îmi ești.

Simt frunzele-n suflet foșnindu-mi funest,
Iar drumul din mine îngheață treptat
Sub tot ce-a fost viață și-acum e un lest
Ce-apasă mai tare decât un păcat. 

E azi și-i senin  ca o zi de demult
Când tu îți făceai nesfârșite poteci
Prin sângele care-mi vuia în tumult, 
Dar simt cum, din ultima-mi toamnă, tu pleci.

Din vol. "Călător prin gânduri"

Înșir niște pași în pustiu
și merg spre nimic. N-am o țintă.
Reperele, de când mă știu,
se schimbă și-ncearcă să mintă.

De urc, mă îndreaptă în jos,
apoi îmi arată un munte
abrupt, c-un decor păcătos,
și nori care vin să mă-nfrunte.

Mă chinui, mă cațăr cât pot,
ajung pe un vârf și-mi apare
platoul pe unde socot
că-mi este cărarea cea mare

pe care aș vrea s-o urmez,
dar nu e. Se-ascunde, vicleană,
o caut, n-am cum să cedez,
căci știu că-i pe-aici, pământeană.

E-a mea de când sunt pe Pământ,
destinul ce-i scris în eteruri.
Repere? Niciunul nu-i sfânt:
mi-arată mereu doar spre ceruri.

Din vol. “Călător prin gânduri”

De-ai fi un trandafir bătut de vânt,
M-aș face-al trandafirilor veșmânt;
Aș fi un glob de sticlă, un cristal,
Și-aș vrea să fiu ușor, precum un voal.

De-ai fi o pasăre rănită-n zbor,
Aș vrea, cu tine-n brațe să cobor,
Să te așez, ușor, să te ajut,
Și să-ți alin durerea c-un sărut.

De-ai fi corabia pierdută-n val,
Aș vrea să fiu reciful de coral,
Să te ascund de-al valului avânt
În portul dintre ape și pământ.

De-ai fi domniță într-un greu război
Ce ne-ar amenința pe amândoi,
Aș vrea ca eu să stau în fața ta
Și să-ți ofer, ca scut, inima mea.

Din vol. “Călător prin gânduri”

Erai pe malul mării și dansai
atât de singură și de pierdută
în liniștea din care auzeai
o muzică pe plajă așternută

Ca un covor de stele într-un vis
venit din depărtări, din veșnicie,
în timpul infinit și indecis
între “a fost” și “ce va fi să fie”.

Piciorul tău, la fiecare pas,
făcea în trupul său o eră nouă
pe care-o salutai a bun rămas
cu mâinile întinse, amândouă.

Privindu-te, curând am auzit
ce nu mai auzisem niciodată:
o muzică venind din infinit
ce mi-a umplut ființa dintr-odată.

Nu mi-am putut abține un suspin
și m-ai văzut, te-ai îndreptat spre mine,
mi-ai oferit al stelelor cămin
și o eternitate să m-aline.

Din vol. "Zece"

Pe-o stradă, în orașul fără nume
Prin care trec de-atâtea ori în gând,
E-o ușă ce mă-mbie-n altă lume
În care pot să cumpăr sau să vând.

E-o taxă de intrare: două visuri
Pe care mi se dau, în schimb, monezi,
Să joc, să fac din ele compromisuri
Și fapte-n care poți să te încrezi.

Nu trebuie decât ca, la ieșire,
Pe fiecare pleoapă să le țin,
Doar două, ca și visuri la venire,
O taxă-a reintrării în destin.

Acolo, înăuntru, pe la mese,
Sunt puse-n joc speranțe, viitor,
Se mai plusează vorbele alese
Și sentimente, și iubiri, și dor.

E-un troc, o-nvălmășeală de trăire,
De moarte-amestecată cu un lut
Călcat cu tălpi de-amară tăinuire
Pe-o stradă-ntr-un oraș necunoscut.

Din vol. “Călător prin gânduri”