Îmi ridicasem zidul meu de gheață
în jurul unui suflet prea rănit
de tot ce-a fost frumos și s-a sfârșit,
lăsând în urmă numai nori și ceață.

Tăcerea mea era și ea închisă
în zidul gros și rece dinprejur,
căci mă feream de gândul cel impur
ce-ar fi călcat prin liniștea promisă.

Așa eram, dar tu, venind spre mine,
în lumea-n care merg atât de des,
mi-ai fost aproape și ai înțeles
că poți să mă aduni de prin ruine,

Să mă-nsoțești,  să îmi sculptezi în gheață
o melodie nouă sau un vis,
un gând frumos, un viitor promis,
și chiar un început de nouă viață.

În zidul meu, cu degete firave,
ai decupat cu grijă un intrând,
prin care-n suflet mi-ai intrat cântând
pe strunele iubirilor suave.

Și cânți, iubita mea, atât de bine,
cu-atâta dragoste și-atât de cald,
încât de gheață am scăpat. Mă scald
în raze din privirile-ți blajine.

Din vol. “Călător prin gânduri”

E vânt și e frig și e toamnă târziu
Când ultima frunză plutește doinit,
În clipe de zbor, spre un pat ruginiu
Al celor de ieri, cu destin împlinit.

Nu simte tristețe, nu simte nimic,
Nici suflet nu are, dar, parcă, ceva,
Un rest de putere, un suflet mai mic,
E încă în ea și-o îndeamnă să stea

Deasupra de patul de frunze surori,
S-aștepte un timp, să amâne cumva
Plecarea-n uitarea ce-i dă, azi, fiori
Și, poate, să afle ce este cu ea,

De ce să aștepte sau ce ar putea
Să facă, în starea în care-a ajuns,
Să fie-mpăcată, să poată pleca …
La toate acestea ar vrea un răspuns.

Doar vântu-nțelege și-o suflă ușor
Spre una din crengile unui copac
Crezând că îi face un mare favor
Lipind-o de stropii de apă ce zac

În frig ce le-ngheață  destinul de-a fi
Din nou, picături de izvor sau de nor.
Se bucură frunza: mai are o zi
În care s-aștepte. Dar frunzele ... mor.

Din vol. “Călător prin gânduri”

O ceață deasă curge peste dale,
pe-aleea-n care totu-i nemișcat,
și face ca luminile banale
să pară candelabre-ntr-un palat.

Iar la lumina lor, ca pe o scenă,
o balerină-alunecă ușor,
plutirea ei lăsând în urmă trenă
prin aerul ce pare-acum un nor.

E-atât de naturală, de frumoasă,
în dansul pe o arie de vis,
încât privirea-mi fuge, curioasă,
spre scena care-n noapte s-a deschis.

M-apropii și-o cuprind cu aripi blânde
- sunt lebădă pe apa unui lac -
în dansul ce, prin cețuri fremătânde,
mă poartă spre al norilor iatac.

Din vol. "Călător prin gânduri"

N-a fost o zi născută din cuvinte,
Ci apărută dintre zori de vis,
Ea încheind o lungă așteptare
A zilei ce-n destinul meu, te-a scris.

Atunci, demult, părea o întâmplare,
Așa cum sunt atâtea într-un an,
Dar ziua-ceea te-a adus pe tine
Și n-a trecut oricum și nici în van,

Căci mi te-ai scris adânc, adânc, în suflet
Și mi te-ai cuibărit în brațe, strâns,
Ca strălucirea ce se naște-n ochii
Ce și-au închis izvoarele de plâns.

N-a fost o zi înscrisă-n anotimpuri
Ori, dac-a fost, eu nu îmi amintesc
Decât că mi-a venit ca nicio alta
Și-mi ești motiv să-i spun că o iubesc.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Ți-aș scrie și te-aș invita
În parc, pe vechile alei,
Să ne-amintim de anii-acei
Când totu-n jur ne surâdea.

Și te-aș privi, și m-ai privi,
Așa cum o făceam cândva,
Nemaigândind la altceva,
Și-am alerga ca doi copii.

Nu mi-ar păsa că frunze mor
Și cad foșnind un ultim cânt
Plutind spre-un petec de pământ
Ce le așteaptă răbdător.

Acolo, de-ai veni, aș vrea,
Sub frunze-n ultimul balans,
Să râdem și, în pași de dans,
De toamnă să-ncercăm uita.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Își lasă noaptea falduri de penumbre
La marginea pădurii unde tu,
O umbră printre alte mii de umbre,
Trăiești de când i-ai spus iubirii: “Nu”,

Căci l-ai iubit, dar el iubea pe-o alta
Și-ai reușit, o vreme să suporți,
Iar mintea ta a devenit unealta
Ce ți-a deschis, umilă, alte porți.

Și ai ales: ai hotărât că viața
Așa cum ți-o doreai, nu poate fi,
Și numai tu poți să începi prefața
La tot ce-n alta, nouă, vei trăi.

Pădurea, grota și singurătatea
Sunt o alegere doar de moment,
Căci ai puterea, ai și libertatea
De a gândi, când timpul e absent.

În semiîntuneric, o scânteie
Devine foc în vatra ta cea rece,
Și-ți încălzește chipul de femeie
Ce vrea iubirea-n lacrimi s-o înece.

Din vol. “Călător prin gânduri”

Când noaptea își va recunoaște vina
Și va pleca, lăsându-mi dezvelit
Un trup ce-l voi privi, îndrăgostit,
Tu nu vei ști, vei fi precum lumina
Ce-mparte viață-n drumu-i nesfârșit
Prin lumea-n care simt că-s numai eu 
Privindu-te, zeiță, ca un zeu.

Pe chipul tău, îmi voi citi menirea
Și-mi voi lua din ochii tăi avânt
Spre culmi, având puterea unui vânt
Pornit ca o rafală spre iubirea
Ce-i cârmuiește viața pe Pământ
Și-l face să se simtă ca un zeu,
Așa cum simt în clipa asta eu.

Îți voi șopti, când noaptea se va trece,
Cuvintele ce-n suflet ți le-am scris
Când inima ți-a tresărit în vis,
Iar ochii nu știau ce se petrece
Și, pentru-o clipă doar, ți s-au deschis,
Privind prin întuneric cum un zeu
Ți se-nchina. Eram, acela, eu.

Din vol. “Eterna căutare”

E soare iar în toamna-mbietoare
la gânduri îmblânzite de-o dorință:
aceea de a face cu putință
să-mi fie, ca și astăzi, arzătoare.

Să mi te-nvăluie ca o privire
din ochi senini, de tine doritori,
ca-n vremea când trădau, adeseori,
un suflet ce-și dorea a ta iubire.

Mi te-a cuprins în lumea lui de gânduri,
iar tu pe toate le-ai înlănțuit
cu ale tale-n plasa de iubit
ce nu lăsa, la altele, intrânduri.

Ne bucurăm de-o toamnă-aducătoare
de zile petrecute sub un cer
sub care zboară, singur mesager,
un gând ca o lumină dinspre Soare.

Să fie, oare, ele, vinovate
de toamna fără nori și fără dor,
de zile ce se scurg mult prea ușor
când ne iubim cu gândurile toate?

Din vol. “Cântecul visurilor”

Ca un copac, în mijloc de pădure,
Trecea din toamnă-n toamnă, liniștit,
În locul unde-n lume s-a ivit
Și-a fost ferit, prin vremuri, de secure.

S-a înălțat, a învățat din toate
Și-n ramul său ascunde, înțelept,
Ce știe că îi face drumul drept
Spre cerul cu destinele-ncheiate.

N-a fost ușor toți anii să-i  petreacă
În foșnet de frunziș ori înghețând
În seva-n care viața lui, plângând,
Spera-ntr-o zi când gerul o să treacă.

Povestea vieții lui, cu amănunte
Din tot ce niciodată n-a uitat,
I-o spune iederei ce l-a-ncântat
Când l-a cuprins în brațele-i mărunte.

Prin frunze verzi, spre miezul său, privește
Și-i venerează fiece cuvânt,
Iar șoapta ei, în adieri de vânt,
Îi spune că-i copacul ce-l iubește.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Alunec pe-o lume-n spirală,
cu ochii pe-o treaptă în plus,
rotindu-mă iară şi iară,
dar cad, iar căderea e-n sus.

Îngheaţă privirea-mi uimită,
căderea se-opreşte şi ea,
căci toată spirala se-agită,
întinde o mână, mă ia,

şi-ncepe o nouă rotire
cu mine urcând un abis,
şi cad, şi mai urc o clipire
spre vârful spiralei din vis.

Din vol. “Călător prin gânduri”