Pluteam în zbor tăcut, Privind o lume Cu marginea - un țărm necunoscut, Întins în necuprinsul fără nume. Nici eu n-aveam. Zburam, Eram o parte A altei lumi, din care mai plecam În căutări, departe, mai departe. Ce căutam, nu știu, Dar devenisem O căutare, eu, un gând pustiu Al unui cer pe care-l părăsisem, Iar zborul meu era, Prin lumea nouă, Mult mai ușor când căuta ceva Ascuns prin lumi de vis. Prin amândouă. Din vol. “Cântecul visurilor”
Din Poiana de Foc se-auzea un tumult Ce părea revenit de prin vremi de demult, Când copite de cai ropoteau pe sub brazi Spre un loc ce-l știau vânătorii nomazi. La doi pași de-un izvor, le era adăpost O cavernă a lor, de prin timpuri ce-au fost, Iar în cercul de stânci întărit cu bușteni, Nechezau cei ce-atrag ucigașii codreni. Mai în vale, trona un copac uriaș, Ce ținea-n umbra lui, pentru foc, un sălaș: Cerc din pietre de râu înnegrite de fum, C-un proțap ce păzea lemne-arzând, jar și scrum. Sus pe cer, pe-nserat, ochi de stele răsar Și privesc, pofticios, cum se-aștern pe grătar Lungi fâșii de ficat și de carne de cerb Ori bucăți ce se-agită în oale ce fierb. De sub cușme de miel, se aruncă-mprejur Reci ca ziua de-apoi, ca oțelul cel dur, Străluciri de priviri ce-n pădure n-au scut, N-au nici lege, nici frâu, n-au nimic de pierdut. Din ulcioare de lut, trec pe bărbile lor Ca un sânge din vii, amintiri ce mai dor Și se cântă în doine, la fluier de soc, Doar în noaptea din Codrul Poienii de Foc. Din vol. “Cântecul visurilor”
Corabia viselor mele mă poartă pe mări liniștite și fără sfârșit, urmând o cărare trasată de soartă de când mie-n viață mi-am fost răsărit. Plutesc în derivă, curentul mă duce spre zări înspre care nicând n-am privit, iar mintea se zbate-ntr-un fel de răscruce și-ar vrea să mă-ntoarcă spre visul iubit. Chiar vântul mă-mbie spre apele calde, spre zări tropicale de-un verde plăcut, spre insule care iubesc să se scalde în valuri ce trec peste ele-un sărut. Un gând îmi străbate prin minte și visuri, ieșind în lumină din vechi amintiri, șoptește în pânze, adie înscrisuri și-alege cărarea mai vechii iubiri. Corabia viselor mele mă poartă spre soare-apune-ntr-un mers liniștit, sunt singur pe drumul ce nu e pe hartă, lumina m-atrage spre țărmul iubit. Din vol. "Zece"
Ai vrea și tu, aș vrea și eu ca vara-n care macii cântă să fie vara cea mai sfântă din calendarul tău și-al meu Și, împreună de-am putea cărarea macilor s-alegem, cântarea lor să înțelegem, ne vom iubi și vom spera că-n timpul nostru viitor, trecând prin multe anotimpuri, ne vom mai aminti-n răstimpuri, de-această vară fără dor. Iar cântecul de-ar înceta sau vara macilor s-ar stinge, în nemurire vom învinge și printre stele vom dansa. Din vol. "Chipul iubirii"
Apari, uneori, într-un vis, îmi bântui prin suflet întruna căci e, pentru tine, deschis, și n-are opreliști, niciuna. Mă-nvălui cu șoapte de dor, în visul ce-așterne dorință, iar tu, însetată de-amor, în tine-mi oferi locuință. Mă strângi, clocotindă,-n tumult, amestec de vis și beție, când totul devine ocult, și-n suflet începe s-adie. Cu degete-aprinse îmi scrii, în linii prelungi, o cântare, pe care dorința de-a fi dansează și apoi dispare. Din vol. "Chipul iubirii"
L-am pictat pe septembrie în culoarea unui trandafir fremătând în brațele vântului dintr-o amintire. Poate ar fi trebuit să-i dau culoarea zilelor de mai târziu, cxând spinii ultimelor cuvinte s-au înfipt în tăcerea frunzelor. Oricum aș alege, septembrie va trebui să aibă culoarea toamnei tuturor gândurilor. 2 sept. 2019
E-o formă, cred, ori poate o ființă, O-ncrâncenare-a visului pierdut În bătălia cu un vechi trecut Ce are uși deschise-n conștiință. Apare dintr-o lume abisală Încorsetat în zale de tăceri Forjate-n focul unei decăderi Spre adâncimi de liniște finală. Se mișcă, totuși, umbra-i se mărește Acoperind tristețile de ieri Cu restul viitoarelor plăceri Din viața ce, ea însăși, mai plătește. Să aibă, oare, suflet? E ființă? Ce poate fi atât de însemnat Încât să fie, din trecut uitat, O formă încărcată de voință? Speranță e sub zale? Ce să fie Ascuns acolo-n trup de vis pierdut? O umbră ce, demult a apărut Ca un sfârșit frumos de agonie? Din vol. “Cântecul visurilor”
Pe malul mării, singur, distanțat, Mă tot gândeam ce-oi face pe-nserat Și mă prăjeam, roșindu-mă ca racul, Cu cardul gol, căci îi făcusem hacul. Și-aproape că visam o halbă mare Cu un lichid ce-mprăștie răcoare Și vălătuci micuți de nourei Prin mintea prinsă în povești cu zei, Cu Afrodita și, în urma-i, spume, (Credea că ea e misa de pe lume) Când iote că și tu mi-ai apărut Cum cea din fața ta n-ar fi crezut. S-ar fi întors cu gândul ca, în mare, S-arunce frumusețe de picioare Și-un trup cum nici statuile eline Nu l-ar avea, pe vârfuri, lângă mine. Norocul meu că ea, ieșind demult, A dispărut, așa că îți ascult Mai toate ale inimii bătăi, În umbre ce răsar din sânii tăi. Din vol. “Dor de lele”
Treceam, adesea, pe un drum Ce ne-atrăgea cu umbra lui Și al zăvoiului parfum Pe noi, cei veșnic nesătui De-arome aspre de pământ, De august cald, de-o vară-n doi, De frunze adiind în vânt, De-mbrățișări, iubire, noi. Pe sub copaci, la umbra lor, Înlănțuindu-ne, senin, Ne mai priveam, zâmbind ușor, Ca suflete ce-și aparțin. Abia acum, văzându-i, iar, - Copacii noștri din zăvoi - Simt că le-am dat și noi un dar: Se-ating tăcut, cu ramuri noi. Din vol. “Călător prin gânduri”
Valurile nopții poartă, înspumate, Gânduri fără formă și frânturi de vis, Prin creneluri strâmte-n turnul de cetate, Sufocat de lanțul care l-a închis. Par copii ai zilei rătăciți în noapte, Care-ncearcă teama-n zâmbet să ascundă Când se-aventurează, cu mișcări inapte, Prin ferestre-nchise, turnul să pătrundă. Printr-o crăpătură, gândul cel din urmă Își găsește-o cale-n zidul plin de cruci Și singurătatea turnului o curmă: “Cât mai stai închisă-n turnul cu năluci? Te deschide-n lumea care ți-a răpus Dintre-atâtea visuri, pe acela care Ți-a-mplinit menirea și, iubind, te-a dus Înspre nemurire, prin abandonare.” Din vol. "Eterna căutare"
Daniel Vișan-Dimitriu 