Peste frunzele trecute, sub un cer ascuns de nori,
Trec și gândurile mele, trec și-ai vremii călători.
Se răsfiră peste ape, se privesc, se oglindesc,
Se alintă-n gânduri-clipe, ani și gânduri își vorbesc.

Ce își spun? - o știe lacul, dar el tace, liniștit,
Și ecourile-ntoarce doar spre cei ce i-au privit
Apa cu oglinda-i clară dintr-o seară fără vânt
Și-au plecat să-și zburde-n lume viața plină de frământ.

Lacul ... tace, dar, în taină, strălucește, uneori,
Când pe malu-i, mai pe seară – rar se-ntâmplă și în zori –
Se așează o fecioară cu un flaut fermecat;
El, din unde, o-nfioară și-i reflectă ce-a aflat.

Cântul ei, ecou de gânduri, se înalță spre tării
Și, în clipe de-ncântare, gânduri noi dansează, vii.

Din vol. “Călător prin gânduri”

Nici vântul ce-nvolbură marea,
nici luna cu razele-i reci,
nu vor să-mi asculte cântarea
atunci când prin gânduri îmi treci.

Ai fost, printre vânturi, mai tare,
le-ai dat, pentru mine, porunci,
să-mi facă amarul mai mare,
să nu pot cânta, de atunci?

Ai fost, pentru Lună, un soare,
i-ai fost, tu, iubit sau stăpân,
și-acum ți-a promis, ca-mpăcare,
s-ascundă cuvântul ce-l spun?

Încerc să te caut prin minte,
privesc fără noimă-mprejur,
aș vrea să te chem, dar cuvinte
nu am, și atunci te conjur:

Îngăduie vântului jalea
și iartă-i suspinul din cânt,
arată-i lumina și calea
deasupra de negrul pământ.

Hai, vino!-s aici pentru tine,
te-aștept, cu speranță, în zori,
ascultă-mi și cântul! - știi bine
că-mi ești prea departe ... și dori.

Din vol. “Călător prin gânduri”

Te simt prea singură și-mi pare rău
că viața ta atât de împlinită
te-a abătut cumva, din drumul tău,
pe o potecă tristă, ocolită.

Destinul ce ți-e scris acolo sus,
e încă în putere și te cheamă
pe drumul său, ce este mai presus
de orice lege și de orice teamă.

Îl simți deja în gândul tău ascuns
și simți chemarea lui spre o schimbare,
dar inima așteaptă un răspuns
pe care doar iubirea ta îl are.

E-acolo, e ascunsă într-un pliu,
cu dorul de-a simți din nou lumina
și de-a uita de cerul fumuriu
al scenei peste care-a tras cortina.

Am să-ți întind, în noul răsărit,
o mână caldă și încet, cu mine,
vei fi purtată-n zborul liniștit
al sufletelor ce zâmbesc, senine.

Din vol. "Zece"

A-mbătrânit și ea, cabana noastră,
de-atâta așteptare-n anii lungi,
iar lemnul ei e-acum uscat și fungi
îmi pare că se-adună sub fereastră.

Era, pe vremuri, un pervaz acolo,
cu flori aprinse, vii, ce dau culoare
și fac, din orice zi, o sărbătoare.
Era odată! Nu mai e! –Alo!

Eu am ajuns, tu unde ești? Mai vii?
Te-aștept, desigur! Ești, deja, pe drum?
Eu mă ocup de sobă, scoate fum,
și-i praf pe toate de pe-aici, să știi!

Voi încerca, pe rând, să le adun:
și vasele, și cărțile, iar patul
îl voi aerisi puțin. Canatul
de la fereastră nu mai este bun.

Ajungi diseară? Bine! Foarte bine!
Am timp destul, va fi curat pe-aici!
Să mergi încet, la cal să nu dai bici,
că e bătrân și el! Ca noi, ca mine.

Din vol. “Călător prin gânduri”

De vor veni acele vremuri crunte
când nu vei fi și totul s-ar sfârși,
din pieptul meu, un geamăt ca din munte
cutremurat profund, s-ar auzi.

Cu aripi sprijinindu-se de cețuri,
cuvinte, doruri, gânduri, vor zbura
prin lumea nesfârșitelor înghețuri
în care, nesperând, vor mai spera.

Vor mai pieri, vor mai cădea în valuri,
vor fi rănite-n marile furtuni,
ori se vor regăsi în idealuri
de dincolo de tainice genuni.

Vor fi și-acelea pentru care zborul
va fi întăritor și vor putea
să-și fie, ele singure,-ajutorul
când altă colonie vor crea.

Din vol. "Călător prin gânduri"

(limerick)

Își construiseră căsoi
(C-aveau la bani ... aveau purcoi)
Și viața lor era un vis
Ce s-a sfârșit când ea a zis:
“Vreau acte la căsoi, în scris!”
Iar el a rupt căsoiu-n doi.

Din vol. “Dor de lele”

LÍMERICK s. n. specie de poezie în folclorul englez și irlandez sau în lirica cultă, cu formă fixă a cărei rimă respectă schema a-a-b-b-b-a. și conținând un umor absurd.

În gând, am sărutul dintâi
Și-n brațe te strâng ca atunci
Când vreau o privire s-arunci
Spre cel ce a vrut să-i rămâi.

Probabil pe buze mai ai
Uimirea din primul sărut
Ori zâmbetul ce mi-a părut
Chemarea-n tărâmuri de Rai.

Să-ți gust din uimire un strop,
Mi-ar fi ca intrarea-ntr-un vis
Cu noi sub ninsori de cais
Și-n jur inorogi în galop. 

Să-ți fur și din zâmbet un pic,
Mi-ar fi pentru suflet balsam
Și miez în credința că am
Preaplinul din vastul nimic.

Te-alinți și în brațe-mi rămâi
Ca-n timpul aceluiași mai
Din care și astăzi mai ai
Un gând cu sărutul dintâi.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Era un loc săpat, adânc, în munte,
Sălbatic, neatins de cei ce-ar vrea,
Dar n-au putere stâncile să-nfrunte,
Iar altă cale nimeni nu știa.

Părea pustie valea nepătrunsă
De-aceia ce-ar putea să-i facă rău
Găsindu-i calea din vechimi ascunsă 
În grotele săpate-n zidul său.

Era pustie, dar adesea-n seară
O voce intona un fel de cânt
Ce încerca văzduhului să-i ceară
Să-l ducă-n cer, pe căile de vânt.

Ea e demult acolo și nu știe
Nici azi, cum n-a știut de la-nceput,
Cum a ajuns ca singură să fie
În locul cu-nălțimi de netrecut.

În mintea ei, nu-i nicio amintire
Din timpul vechi, acel ce i-a adus
De secole, aici, adăpostire
Și nimeni, niciodată, nu i-a spus.

În visuri doar își ia, adesea, zborul
Spre locuri noi, cu pajiști, râuri, brazi,
Cu oameni ce trăiesc purtându-și dorul
Prin încruntarea zilelor de azi.                    

Lăcașul ei, zidit în colț de stâncă,
E liniștea din capătul de vis
Ce vine, pleacă și o face, încă,
Să creadă ce, în el, i s-a promis.          

În visul ei, e cel ce-o ține strâns
În brațe care-i simt, în muguri mici,
Acele aripi, libere de plâns,
Ce-o vor salva din timpul de aici,     

Căci a trecut atât de multă vreme
De când se află-n valea dintre munți,
Iar cântecul de seară încă geme
Dorința de-a crea cu Raiul punți.        

E dimineață și-n adânc de munte
Se-aude mersul unor pași ce vor
Necunoscuta cale să înfrunte
Și-n lumea ei s-apară primul dor.

Din vol. “Cântecul visurilor” 

Of, ce mai vară! Doamne, ce căldură!
Îmi las regina-n casă, dau o tură!
Mişcări premeditate, joc de şah?
De unde?! – vreau s-aud cuvântul “ah”.

Era, azi-noapte, la televizor,
Un film cu “oh” şi “ah” – credeam că mor! –
Dar uite c-am scăpat şi am trăit
Să văd, la mare, înc-un răsărit.

Nu-l văd prea bine, fără ochelari
Căci am luat la mine doar dolari
Să am şi eu, acolo, de-o cafea
Şi, poate – cine ştie? – de-altceva.

Mergeam, la malul mării, pe nisip,
Cu crăiţarii cocoloş în slip,
Şi-a apărut … atât de singurea!
Mai poţi să zici că viaţa este rea?

Cum am văzut-o, am simţit în gât
Un fel de nod, dar, pasu-mi hotărât
M-a îndreptat spre ea şi … am ajuns
La capătul puterii. Chiar am plâns,

Că-n tot ce-a fost, ce este şi va fi
Ceva mai tare, nu ştiu de-oi găsi:
Atât de liniştită şi bălaie,
Sirena mea … clădită din pietroaie!

Din vol. “Hai, pa!”

E-atât de cald încât un cântec trist
Nu mi-ar putea răci nicicum un gând
Ce rătăcește-n mine ca și când
Căldura lui mă face să exist.

L-aș folosi de-ar ști să-mi cânte el, 
Dar cum să poată? - e atât de cald
Când îmi anunță, ca un vechi herald,
Sosirea ta, în visuri fel de fel.

Îmi spune că-ntr-o zi îmi vei veni
Plutind pe-un val, sub cerul de azur,
Cu păru-n vânt, un corp făr’ de cusur
Și-un zâmbet ce mă-ndeamnă rob a-ți fi.

În visul de azi-noapte îmi spunea
Să nu mă mișc prea mult, căci te trezesc
Din visul tău în care te iubesc …
Eram, în vis, cu tine-n viața mea.

Ce gând frumos! Și ce căldură-n gând!
De ce mi-ar trebui un cântec trist
Când gândul meu mă face să exist?
E ca un vis, dar este ca și când …

29 iul. 2021