- În părul tău, se-adună zăpezile din munți,
Privirea ți-e pierdută, nu vezi nimic din jur,
Și nu-nțeleg, bătrâne, de ce, ades, te-ncrunți?
Căci versu-ți izvorăște și limpede și pur.

În tot ce scrii, iubirea se-arată ne-ntinată
Și-mi pare ireală, din altă lume e.
Tu, unde ai găsit-o? E-a ta, e-adevărată?
Și, dac-ai întâlnit-o, de ce te-ncrunți, de ce?

- E-adevărat: zăpada mi-a apărut la tâmple,
Iar anii se adună și, uneori, mă-ncrunt
Atunci când, printre gânduri, se poate să se-ntâmple
Ca amintiri pierdute, din nou să mai înfrunt.

Sunt unele de-acelea ce n-aș vrea să se-arate,
Dar asta nu se poate și-atunci le pun la loc
Așa cum sunt, dar versul, cu amintiri schimbate,
E rolul de pe vremuri și-mi place să-l rejoc.

De ce acum? Ei, bine, sunt multe și s-au strâns
În ani și ani în care pe toate le-am trăit,
Le-am adunat prin gânduri, la unele am plâns,
Dar toate-s ale mele și-or fi pân’ la sfârșit.

Iubirea mea? Trăiește! E limpede și pură,
E, poate,-nzăpezită și ea, la fel ca mine,
Dar numai pe afară: în suflet, la căldură,
E-aceeași de-altădată. Iar tu, ce faci, ești bine?

Din vol. “Călător prin gânduri”