Poate, pentru alții, darul meu ar fi
fără vreo valoare, ne’nsemnând nimic
în gândirea celor care nici n-ar ști
că e fără seamăn, cât ar fi de mic.

Pentru ei, pământul, floarea, mâna mea,
stând așa, întinsă, parcă a cerșit,
e-un tablou nevrednic, bun a-l arunca
și-a uita pe-acela ce l-a dăruit.

N-ar putea să vadă cum, în miezul său,
aura iubirii se înalță, vag,
din petale-albastre care-n gândul tău
sunt priviri cu care te-nveleam cu drag.

Numai tu, iubito, dincolo de el,
vezi cum eu, c-un zâmbet cald și dezarmant,
îți ofer în suflet un întreg castel,
mai presus de aur sau de diamant.

Numai tu-l vezi altfel, numai tu-l dorești,
știi de unde vine și, cu darul meu,
sufletul îți cântă pentru că iubești,
iar în ochi ai lacrimi. Le-nțeleg doar eu.

Din vol. “Eterna căutare”

Am pus un semn de carte între clipe
pe care-aș vrea să le citesc din nou,
atunci când voi dori să se-nfiripe
din picături de vreme, un tablou.

A fost ce am avut la îndemână,
ceva pe care timpul a presat
din toamna care-a devenit stăpână
și frunzelor culoarea a schimbat.

E-o frunză, da, o amintire caldă
a lumilor prin care am zburat,
a insulei, lagunei care scaldă
nisipul fără forme de păcat.

E semnul ce separă două clipe
ce au trecut frumos, ca într-un vis,
cuvântul ce-ar putea să se risipe,
căci este-n pagini diferite scris.

Din vol. "Oare"

Ai crede că-i ciudat ca două fețe
să definească un același tot,
dar, matematic, două suprafețe,
deși sunt diferite, iată, pot.

Căci banda Möbius o demonstrează,
și poți s-o construiești cu o hârtie
în care două fețe se cuplează
așa încât alăturea să fie.

Și, vezi iubita mea că, filozofic,
la capăt ești … de unde ai plecat,
deși ai mers real și nu utopic
pe drumul unde singur m-ai lăsat.

Iar dac-ar fi să cred o fantezie
cu pozitiv și negativ în noi,
aș zice că întreaga-ți energie
o ai din două fețe: unu, doi.

E chiar interesantă banda asta
căci vine-acum ca să-mi arate ce
și cât de simplu poți să treci de “Basta!”:
E infinită, dar ... ce strâmtă e!

Din vol. "Zece" 

Nu te grăbi! Lumina tremurândă
nu-i sigură când pașii îți parcurg
cărarea care duce la izbândă,
trecând de umbra propriului amurg.

Pășește-ncet! E noapte-n jur și gânduri
se nasc și pier. Nu-i luptă, e măcel
în care șuieră, de printre scânduri,
acei ce s-au grăbit, crezând la fel.

Iar laurii? – aceia n-or să fie
cum îi visezi: acum, pe drumul viu;
vor apărea când tu, în veșnicie,
vei înșira alți pași, prin alt pustiu.

Căci e-un pustiu acela-n care visuri
nu-și mai au rost, nu vin, sunt de prisos
atunci când pașii-ți calcă pe abisuri
în care cauți urme de frumos.

Urmează-ți calea, totuși, chiar de-i noapte,
cu pași de suflet. Numai el ar ști
secretul tău, împărtășit în șoapte
născute în amurg. Nu te grăbi!

Din vol. “Aripi de azur” 

Răsăritul, astăzi, e un alt apus
al atâtor visuri care se retrag
într-un timp ce-mi pune traiul mai presus
chiar decât puterea vrăjilor de mag.

Umbra ta se-ntinde peste un deșert
gol de-o altă umbră, gol de vechiul vis,
doar cu amintirea unui vânt inert
așternut pe timpul care l-a ucis.

Gândul meu devine un rătăcitor
picur de albastru pe-un regat pustiu,
urmărindu-ți pașii, lacrima de dor,
dar păstrând în sine tot ce-l ține viu.

Din privirea-i caldă, noi culori se scurg
peste lumea-n care gândurile pier
și transformă zorii ce păreau amurg
într-o zi cu visuri ce dansează-n cer. 

Din vol. “Cântecul visurilor” 

Un glas firav, sub Soarele lui marte,
Străpunge, scurt, o liniște de zi
Pe care-n două liniști o împarte,
Și-n muguri ce așteaptă a-nflori.

E-o pasăre c-un cânt ca o șoptire
A razelor lucind pe aripi noi
În zborul spre dorita împlinire
A unui vis din vechiul ei zăvoi.

E ca suspinul dintr-o primăvară
În care-un verde proaspăt, nou-născut,
Își mlădie speranțele-ntr-o vară
Ca-n ziua patra de la Început.

Privește lung un mal înalt de fluviu
Și-n gânduri are-acum doritul vis
Pe care n-ar putea nici un diluviu
Să-l facă ne’mplinit, căci a decis:

Când, cu petale, iar, vor ninge merii,
Își va cânta sub ei același tril,
Cu bucuria-n ochi a revederii
Din zilele sfârșitului de-april.

Din vol. “Eterna căutare”

E-o clipă ce sosește, îl prinde, îl aleargă 
Pe necuprins albastru, deasupra de Pământ,
Și caută plutirea-i din ceruri să o șteargă
Cu salve lungi de tunet și răbufniri de vânt.

E dureroasa clipă ce albul îi transformă
În cenușiul rece al timpului de-apoi,
Luându-i strălucirea, lăsându-l fără formă,
În curgerea grăbită a stropilor greoi.

Nu plânge, căci el știe c-a mai trecut de-o viață
Și va primi o alta, venită din Pământ,
Cu care-n altă clipă, în altă dimineață,
Va fi trimis la ceruri, purtat ușor de vânt.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Nu m-am gândit iubirii să mă-nchin,
S-o am, în mine și în tot, stăpână,
Să-mi fie și furtună și senin,
Izvor la care, însetat, să vin
Și să devin, în jurul lui, fântână.

Și n-am crezut iubirea să îmi fie
Același dulce, neschimbat nectar
Pe care tu, de cer sortită mie,
Mi-l dai în răsuflarea ce m-adie
Și în priviri ce-n suflet sunt amnar.

Să-i fiu iubirii sclav? Să fie, oare,
Destinul meu, cu tine-alături scris?
Pe toate scenele să fie-un bis
La rolul scris odată-n Cartea Mare
Aflată în eternul Paradis?

Iar tu, iubita mea, să fii la fel:
Legată-n veci alăturea de mine
De-o soartă ce nu poate fi defel
Schimbată cu o alta la apel
Căci scrisul cel definitiv e bine?

Dar dacă nu e scris și-i altceva
Doar pentru-o viață? Dacă e, mă tem
Că, vrajă de ar fi, aș căuta
S-o fac, în veșnicia ce-ar urma,
O binecuvântare de blestem.

Din vol. “Eterna căutare”

Se-adapă din lacrima nopții
în zorii ascunși la hotare
de umbre pierdute în mare,
a stelelor scurte adopții.

Surprinde lumina în focul
a mii de oglinzi delicate
ce Soarelui vor să-i arate
că-n aripi își poartă norocul.

Privește, distrat, spre copacul
ce-i pare, acum, doar decorul
în care-a crescut el, actorul,
și-a fost, doar o vreme, iatacul.

Se-aruncă, în formă perfectă,
spre cer, spre lumină, spre viață,
spre noul din care învață
că este o biată insectă.

Din vol. "Oare"

Mai găsesc prin viață bucurie
Și mai râd la câte-un fix de ceas
Când mai cântă-un cuc și nu-i pendulă,
Nu-s nici clopote-n credința-mi nulă,
Niciun “Te iubesc!” de bun rămas.

Și mai râd spre nori ce stau să plouă,
Mai zâmbesc spre ifosele lor
Căci, nehotărâți, se bulucesc,
Bubuie și-abia își stăpânesc
Vorbe ce-ar trăsni îngrozitor.

Mai găsesc ceva “de râs” prin viață:
“Adevăruri” ce se-nghit cu greu,
Înălțări - pe trupul țării, gâlci -
Ori deșertăciuni ce strigă “Bâlci!”
Și mai râd de râsul lumii, eu.

Din vol. “Călător prin gânduri”