Mi-ai apărut, din nou, în gând,
Cum te știam: frumoasă;
Erai la ușa mea, sunând,
Și te-am poftit în casă.

- De ce ești trist? – m-ai întrebat –
Privirea ta e sumbră.
- Când te-am văzut, m-am bucurat,
Dar tu ești doar o umbră.

-Sunt umbră, da, sunt umbra ei,
Dar ea m-a vrut la tine,
A vrut în brațe să mă iei,
A vrut să-ți fie bine.

- Greșeala ei, greșeala mea!
De vină e uitarea,
Căci n-a venit când trebuia
Să-mi fie alinarea.

Acum și-n gând e prea târziu,
Iar visul de iubire
E doar al tău: nu pot să-ți fiu
Decât o amintire.

Din vol. "Călător prin gânduri" 

De te-am trezit la viață, te du, nu te opri
La ziua când seninul începi a-l desluși
Cu ochi salvați din lumea tenebrelor de-apoi
Prin care se înșiră doar umbre, în convoi. 

Te du, plutindu-ți zborul pe cerul nesfârșit,
Albastru-n ziua-ți nouă, cu Soare în zenit!
Îndepărtează-ți calea de lacrimi și de rău,
De tot ce ți-ar aduce durere-n drumul tău!

Să-ți fie fericirea neîncetat îndemn
În cântul tău ce poate fi altora un semn
Că viața se trăiește, e-un dar la tine-ajuns
Din veșnicia-n care Lumina a pătruns!
 
Înaltul să îți fie și ție Paradis,
Ca îngerilor care îmi trec, ades, prin vis,
Neîntinați, cu aripi lucind imaculat
Deasupra lumii noastre-ntinată de păcat!

Îți cântă nemurirea în umbletul boem
Pe-un cer în care-albastrul să-i fie recviem
Acelui ce, prin viață, un timp îți apăru!
Lui, nu-i cânta! Îl uită! De te-ai trezit, te du!


Din vol. “Eterna căutare” 

Sunt mare, sunt aspru, sunt cel mai temut
prin cărțile-n care sunt super-erou.
Priviți-mă cum între buze mi-ascut
vestitul pumnal ce-mi e armă și scut,
acolo-n filmările de pe platou.

Sunt ninja în rolul pe care-l repet
în fața oglinzii, acasă, căci vreau
să-mi zică, prin presă, “actorul complet”,
așa că privesc niște filme pe net,
mă simt un războinic deplin și chiar … -Au!

Na, fir-ar să fie, că m-am înțepat!
Și … uite că-mi curge și sânge. Ce fac?
Să-mi pun o batistă, să țin apăsat,
că, poate, se-oprește. Mă simt dezarmat. 
Un antitetanos? Nu vreau, e … cu ac.

Din vol “Hai, pa!” 

Mă pierd în faţa frumuseţii tale,
Nu mai găsesc nici vorbele banale

Şi tac mereu şi multe-aş vrea să-ţi spun,
Încerc zadarnic gândul să-mi adun.

Mai trece-un timp iar eu abia-ndrăznesc
Să-ţi spun, zeiţa mea, cât te iubesc.

Tu mă priveşti, ca-ntr-un final de dramă,
De pe măsuţa unde stai... în ramă.

Din vol. "Parfum ... vesel" 

Închid orice fereastră către lume
iar mintea, în genunchi o fac s-aștepte,
căci vreau ca inima să mă îndrume,
și să mă-nalț, din nou, pe-acele trepte
spre neștiut, dar într-un loc anume.

Mi-e dor și-mi fac un pod format din gânduri
în care ea-mi apare și mă poartă
prin lumi săpate-n timp, ca mici intrânduri,
ascunse, netrecute pe vreo hartă,
nescrise, dar citite printre rânduri.

E și reală, e și plăsmuire,
dar este ea, așa cum am iubit-o,
așa cum e, doar o închipuire,
iubirea ce reală am simțit-o,
perechea mea în marea nemurire.

Ajungem, împreună, în ținutul
în care poți ajunge doar în visuri
ce te îndeamnă spre necunoscutul
din alte lumi, numite paradisuri,
în care în prezent, e doar trecutul.

Am lacrimi în priviri când văd căsuța
și muntele ce-l port în amintire,
pridvorul, scaunele și măsuța,
laguna încărcată de iubire,
coliba de pe plajă și bărcuța.

Îmi simt fiori în inimă, iar podul
prin care gândurile-mi sunt legate
se rupe. Mintea e, din nou, zăvodul
cu simțuri agere, sofisticate,
temut străjer, ce-și ocrotește codul.

Din vol. "Oare"

Dacă-ți sunt albastru când îmi ești căprui,
Nu privi spre urma șarpelui-penel
Ce se zvârcolește-n ochii nesătui
Care, din nisipuri, îți promit castel.

Dacă-n prag de visuri lași un ultim gând
Și-are-n el albastru, îl vei regăsi
Așteptându-ți pașii înapoi trecând
Spre o zi în care primul îți va fi.

Dacă drumul vieții lin te va purta
Pe albastrul mării, sub un cer senin,
Nu veni cu norii, nu o tulbura
Cu furtuni ascunse-n cupe cu venin.

Lasă-te purtată-n brațe prin destin
De acel ce știe că nu le opui
Strălucirii – umbre, zâmbetelor – chin.
El îți e albastru când îi ești căprui.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Privesc, din cerul unui vis,
Un trup ce doarme liniștit,
Părând că-n viață-i mulțumit,
Iar tot ce ar mai vrea, a scris:

E-o rugă scrisă pe-nserat
Din gândurile care-au fost
Prin ce va fi și noul rost
Când sufletu-i va fi plecat.

Destinataru-i Dumnezeu
Și-i scrie doar c-ar vrea să fie
Nu suflet într-o pribegie
Prin depărtatul Elizeu,

Ci vânt, Ei lacrima să-i ia,
Când se va scurge pentru el,
Ori înger gata de duel
Cu viața, dac-o va durea.

“Iar când se va-ntâmpla, odată,
S-o chemi, în fața Ta să stea,
Mă lasă, Doamne, lângă Ea
La Dreapta Judecată!”

Din vol. “Aripi de azur”

Alerg cu o rază
în mâna căuș,
cu alta o mângâi
în tandru alint,
și simt că sunt, iarăși,
copil jucăuș,
cu ochi ce aruncă
sclipiri de argint.

În jur, mii de stropi
strălucesc și dispar
în curbe create
de micul balans
al razelor care
apar, iar și iar,
în jocul de ape
ce pare un dans.

M-aplec spre o rază,
ușor, precaut,
și-o sorb printre buze
întinse-a sărut.

Din vol. "Călător prin gânduri"

Din lumea ei, urcând, misterioasă,
S-a așternut în gânduri ca un zbor
Deasupra de tenebrele ce-apasă
Pe-un timp ne’ndurător și curgător.

Am ferecat-o-n brațe de tăcere
Ca un avar ce ține strâns, la piept,
Averea adunată-n coliere
Ce-i aparțin pe viață și de drept.

Un cânt senin și plin de duioșie
A fost de-ajuns tăcerea să-mi înfrâng
Și cântul ei, ecoul meu să fie 
Când trupul vreau, în brațe, să i-l strâng.

E-un zbor în doi, e ca o sărbătoare
În care, împărțind același loc,
Simțim, în sânge, taina arzătoare
Și nemurirea păsării de foc.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Poate, pentru alții, darul meu ar fi
fără vreo valoare, ne’nsemnând nimic
în gândirea celor care nici n-ar ști
că e fără seamăn, cât ar fi de mic.

Pentru ei, pământul, floarea, mâna mea,
stând așa, întinsă, parcă a cerșit,
e-un tablou nevrednic, bun a-l arunca
și-a uita pe-acela ce l-a dăruit.

N-ar putea să vadă cum, în miezul său,
aura iubirii se înalță, vag,
din petale-albastre care-n gândul tău
sunt priviri cu care te-nveleam cu drag.

Numai tu, iubito, dincolo de el,
vezi cum eu, c-un zâmbet cald și dezarmant,
îți ofer în suflet un întreg castel,
mai presus de aur sau de diamant.

Numai tu-l vezi altfel, numai tu-l dorești,
știi de unde vine și, cu darul meu,
sufletul îți cântă pentru că iubești,
iar în ochi ai lacrimi. Le-nțeleg doar eu.

Din vol. “Eterna căutare”