Mă leagă de tine un fir nevăzut
cu care mă tragi înspre tine, la cer,
şi încă nu ştiu ce să fac: vin sau sper
că pot să păşesc pe un alt început.

Mi-e teamă că tu, de acolo, de sus,
nu ştii că ţi-am fost şi, pesemne, -ai uitat
o viaţă din care te-ai rupt şi-ai plecat
pe drumul spre astre, devreme răpus.

Iar firul acela mă ţine acum
legată, în suflet, de frig şi zăpezi,
căci nu ştiu, de-acolo, tu poţi să veghezi,
sau nu mă mai ştii şi sunt singură-n drum?

Nu ştiu ce să fac. Dă-mi, te rog, doar un semn,
să pot să aleg: să îţi vin, ori să plec
pe drumul speranţei, să pot să-mi înec
amarul şi teama de noul îndemn.

Din vol. “Eterna căutare”

Știi,
cred că ar trebui să mai ieși
din gânduri când le țeși
și să te duci pe unde, uneori,
mai zbori,
nu de-alta, dar a venit o toamnă nouă
și plouă
cu tot felul de stropi,
ambalați în senin sau în chin,
au mai apărut și niște zile noi,
fără noi,
cu melancolia din ploi.
Știi,
mai cred că seara, după ce faci patul
și te închini
să scapi de vini,
ar trebui să lași gândurile
și amurgurile
ca să poți să-ți colinzi visurile,
unul după altul,
cu unul
și altul.

4 sept. 2017

Te știu acum! Era doar o pojghiță
acea răceală din privirea ta,
dar mersul calculat, ca de actriță,
te-a dat de gol rapid, iubita mea!

Păreai de fier, erai întruchipare
a unei zeități de prin Olimp
ce-i gata să răspundă cu teroare,
la orice provocare, dur, la timp.

Dar te-am ghicit! Privirea-mi insistentă
te-a străbătut și, dincolo de scut,
am întâlnit iubirea ta latentă,
pe care s-o descopăr n-am crezut.

Ți-am curățat răceala din privire,
și ți-am spălat mândria-n ape noi,
învăluindu-te cu-a mea iubire,
și-nlăturând carcasa ca de sloi.

De-acum, iubita mea, îmi ești din aur,
zeiță coborâtă dintr-un vis,
ce îmi așterne peste frunte laur,
zâmbind atât de cald și de deschis.

Din vol. "Zece"

Gândurile mele, zboară, zboară, zboară
Peste ani din timpuri care mă-nfioară,
Păsări călătoare străbătând seninul 
Unor vremuri care ne-mplineau destinul.

Munții de plăcere, văi de încântare,
Chipuri neatinse de vreo întristare,
Trupuri în splendoarea nopților febrile,
Mângâieri ascunse-n zâmbete subtile.

- Ți-amintești, iubito, râul dintr-o vale
Unde rătăcisem puncte cardinale,
Timpul, anotimpul, tot, dar nu pe noi,
Ți-amintești popasul și ce-a fost apoi:

Peticul de iarbă, brazii ce priveau
Îngerii aceia care se iubeau
Sub un cer albastru, singurul veșmânt
Al iubirii noastre transformată-n cânt?

- Mi-amintesc, dar glezna, tu mi-ai sărutat
Sau a fost doar râul, când am traversat?
Este-o amintire care mă-nfioară,
Căci și eu am gânduri care zboară, zboară …

Din vol. “Cântecul visurilor”

Coborâse noaptea peste câmpul verii
Și-adusese cerul, într-un tropot mut,
Prefăcut în ierburi ce-nchinau plăcerii
Ziua cea din urmă și-un întreg trecut.

Sus, pe bolta stearpă, mai erau doar norii,
Ascunzând nimicul din eterul gol,
Prins de o spirală care-mpinge sorii
Spre neprevăzutul unui carambol.

Tropotul pe cerul unduind a iarbă,
I-a părut chemare vântului plecat
Spre albastrul mării, valul să i-l soarbă
Și mireasma sării, într-un nou păcat.

S-a întors, cu aripi noi și-nfrigurate,
Nopții să îi fie acoperământ
Și să îi prefacă simțurile, toate,
În redeșteptarea vieții pe Pământ.

Din văzduh, în valul gândurilor mele,
Năvălea spre focul ierburilor moi,
Printre care toate miile de stele
Scăpărau în visul ce trăia în noi.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Mai dă-mi să-ți mai umplu paharul
cu rostul atâtor cuvinte
ce-au pus imortele-n hotarul
cu borne-ntre suflet și minte.

Tu umple-mi tot hăul ce strigă
la sfinți ce-i veghează durerea,
o stâncă-n abisuri să-nfigă
speranța ce crește puterea.

Să bem din pahare și hăuri
divinul crescut pe morminte,
speranțele fie-ne tăuri
în munții de alte cuvinte

Și-n brațe să trecem hotarul,
călcându-l în dans ca de iele
ce simt doar o noapte amarul
licorii din plânset de stele.

Să facem cuvintele luturi
cuprinse de vânturi și ploi
în mâini ce frământă trecuturi
pe roți cu hotarul în noi.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Mai dă-mi să-ți mai umplu paharul
cu rostul atâtor cuvinte
ce-au pus imortele-n hotarul
cu borne-ntre suflet și minte.

Tu umple-mi tot hăul ce strigă
la sfinți ce-i veghează durerea,
o stâncă-n abisuri să-nfigă
speranța ce crește puterea.

Să bem din pahare și hăuri
divinul crescut pe morminte,
speranțele fie-ne tăuri
în munții de alte cuvinte

Și-n brațe să trecem hotarul,
călcându-l în dans ca de iele
ce simt doar o noapte amarul
licorii din plânset de stele.

Să facem cuvintele luturi
cuprinse de vânturi și ploi
în mâini ce frământă trecuturi
pe roți cu hotarul în noi.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Pe Valea Cernei, un apus de soare
se-ascunde printre stânci pierdute-n nori
ce își transformă albul în culoare
împrumutată dintr-un câmp cu flori.

Pădurea înceteaz-orice mișcare
și totul pare c-a încremenit,
petalele se strâng la câte-o floare,
chiar apa din izvor a adormit.

Se-aprind pe cer lumini, apare Luna,
pe râu, se duc la vale vechi povești,
ce se aud aici dintotdeauna,
cu iorgovani și fețe-mpărătești.

Pe malul apei, două siluete
se-apropie încet, cu pași timizi
și nu-ncetează ochii să-și desfete
cu frumuseți de care sunt avizi.

Aproape de cabană, în surdină,
se-aude-o melodie … se opresc…
… un singur martor au: e luna plină.
Îmbrățișați, dansează … se iubesc.

Din vol. "Zece"

Nu știe nimeni cum a apărut
Acolo-n parc, aproape de-o alee
Pierdută printre flori de azalee,
Iar autorul e necunoscut.

E o sculptură-nfățișând o zee
Privind spre cerul unde, în trecut,
Trăiau nemuritorii de temut
Slujiți de regi și de mulțimi plebee.

De frumusețea ei desăvârșită,
Se miră presa, televiziuni,
Biserica vorbește de minuni
Și toată lumea este răscolită.

Misterul cel mai mare-i autorul,
Căci o sculptură de-un așa nivel
Ar fi să îl ridice pe acel
Și-n cerul artei el ar fi condorul.

Fotografii, articole, nimic
Nu l-a făcut în fața lor să iasă …
“Stătea așa frumos la noi acasă!”
Certa un prichindel pe un bunic.

Din vol. "Aripi de azur"

Visul mă purta pe-o mare-ntunecată și informă,
Prăvălită peste țărmuri 
Aspre, 
Naufragiate
Printre strigăte din cețuri 
Nebuloase, fără formă,
Dar cu stânci având sentințe în priviri întunecate
Care-n flăcări te transformă.

Străpungeam, cu trup de torță, 
Apele învolburate
Și, la rădăcini de cețuri, 
Focul mi-am schimbat în vânt
Și-n furtuna cea mai mare, 
Cu un freamăt de mormânt,
Gata să trimită marea-n valuri de eternitate
Ignorate pe Pământ.

I-am lăsat, în loc, nisipul, 
Timpul care-a fost mereu
Păzitorul din abisuri, 
Ziditor de temelii
Mărilor ce mă încearcă-n anii care trec mai greu
Și-mi ascund, cu grijă, trepte către ce-mi doresc a fi
Când mă-nchid 
În visul meu.

Din vol. “Cântecul visurilor”