În timpuri ce-au trecut demult
Ca niște păsări călătoare,
Mă mai duceam să mai ascult
Cum stropi de ploaie, în tumult,
Păreau descântece-n altare
De ocult.
Acolo-n podul casei vechi,
Sub ropotiri diluviene
(Ca-n vremea zeilor străvechi)
Priveam cum porumbei, perechi,
Se-alintă, netezindu-și pene
La urechi
Și timpul, podul, ploaia, eu,
Păream o scurtă simfonie
(Așa cum viața e mereu)
Cântată-n țărmul elizeu
Și-n lunga lui călătorie,
De Orfeu.
Din vol. “Eterna căutare”
Am trecut, aseară, obosit un pic,
Pe la cârciumioară, arșița să-mi stingă
Două-trei pahare, c-altceva … nimic
N-ar putea, din suflet, oful să-mi învingă,
Cât ar fi de mic.
Da’ să vezi minune! După un rachiu,
A venit un altul și-a venit la halbă
Din mânuță caldă. Cum să mă abțiu
Când necazu-i negru, fericirea-i albă,
Eu … privind sașiu.
Doamne, ce mândrețe! Doamne, ce minuni
Tresăreau spre mine din a dânsei ie!
Ochii ei sălbatici, cînd mai verzi, când bruni,
Scânteiau prin crâșmă fără să se-abție.
Of, măi oameni buni!
Pașii ei … plutire! Și ce gură-avea!
Rumenă visare! Și melancolie!
Strașnică făptură! Cred că, de-ar putea
M-ar trezi din visul care-mi place mie:
Mort … în crâșma sa.
Din vol. “Dor de lele”
Ce crezi tu, fătucă hoață de privire,
C-ai să scapi cu una, două sau cu trei
Pofte de-alintare, pofte de iubire?
Ce-ai avut, hoțoaico, ochii să îmi iei?
Mi-ai umblat prin gânduri, te-ai lăsat visată,
Te-am simțit în pâine, iz de cozonaci,
Până și la groapă tu-mi erai lopată
Sau erai batista dată la săraci.
M-aruncase moartea spre înalt de ceruri ...
Nici măcar acolo nu ai dispărut,
Te-ai făcut cărarea celor două feluri
De-a trăi ferice sau de-a fi pierdut.
Pierde-mă, pierdea-m-ai să mă pierzi cu tine
Sau mă du acolo unde fericesc
Cei săraci cu duhul, doritori de bine
Într-o altă lume. Mor ca să trăiesc!
Ce credeai fătucă, hoață de privire,
Că îmi scapi de-a pururi, că nu te-am văzut
Încleștându-ți ochii, plină de iubire
În privirea-mi caldă când te-am cunoscut?
Din vol. “Călător prin gânduri”
În orașu-n care norii se revarsă cu tristețe,
Pașii ei urmează calea pelerinelor răzlețe,
Pe sub ziduri și balcoane, pe sub streșini picurânde,
Peste dalele spălate de șuvoaie spumegânde.
Ține strâns, la piept, ascunsă de-o privire indiscretă,
Geanta plină de vopseluri, de creioane și de cretă,
Așteptând să treacă ploaia și să poată iar să scrie
Despre gânduri ce-o frământă și o macină de vie.
Pe un zid al unei case, ce-a fost scris, s-a șters. Oftează
Și privește înspre norii ce-o încurcă. Nu cutează
Rânduri noi să mai aștearnă, un mesaj să mai trimită
Celui care-n visuri, noaptea, îi apare și-o agită.
A tot scris pe uși, pe ziduri, pe asfalt și pe sub poduri,
Tot ce-a vrut ca el să afle, mai pe față, mai în coduri,
Dar n-a scris măcar o dată, peste zidul de adio,
Ce-ar fi trebuit să scrie. Doar de-acolo el ar ști-o.
Ploaia s-a oprit. Își scoate un penel și, din vopseluri,
Își alege pe acelea care-i par acum cerneluri
Bune de întins pe ziduri gândurile ei răzlețe,
În orașu-n care norii se revarsă cu tristețe.
Din vol. “Eterna căutare”
Pe strada cu dale a vechilor pași,
Trec umbre grăbite, cu gol în priviri,
Iar ploaia îndeamnă copacii golași,
Cu lacrimi de frunze, să-și plângă-amintiri.
Și cad, se adună pe dale, șuvoi,
Pe urme lăsate-ntr-un alt anotimp
De suflete care, de mână, în doi,
Pășeau neștiind ce-i amurgul în timp.
Se scurg amintirile-n frunze șiroi
Prin ploaia ce lasă copacii golași
Sub cerul de toamnă în care doar noi
Mai trecem pe dalele vechilor pași.
Din vol. “Călător prin gânduri”
M-aș face cărare, să-ți fiu sub picior
ca tremurul frunzei ce-n roșu-aprins
e toată cuprinsă de-un straniu fior
când vântul o vede și pare surprins.
Te-aș face prințesă și codrul ți-aș da,
să-ți fie castelul cu dale-aurii
din frunzele care din mine-ar cădea,
străjerul pădurii, stejar de aș fi.
Și cântec m-aș face, și zborul ușor
al păsării care, din ram, ar pluti
spre zâmbetul roșu-aprins ca un dor
de cel ce-l aștepți și atunci ar veni.
Ți-aș fi cer de toamnă, ori cerul de vis
al nopții când stelele-ți cântă suav
și mergi pe-o cărare, pe drumul deschis
de-un duh ce îți poate fi rege și sclav.
15 oct. 2022
Azi te aștept cu florile de-apus,
Acelea ce-nfloresc doar când te văd
Amurgului având ceva de spus
Și … despre mine-i vorba, o prevăd.
Eu cred că-i spui cât, încă, mă iubești,
Că tu-mi ești floarea zorilor de zi
Și numai pentru mine înflorești,
Îi spui apusului și ce va fi:
O-mbrățișare, un sărut și tu
Uitându-te-ntre mine și dorinți
Mai vechi, mai noi, dar niciodată „nu”
Pe buze-atât de calde și cuminți.
Și îi mai spui că, în privirea mea,
Te vezi ca o icoană-ntr-un altar,
C-un zâmbet care sfinții ar putea
Să îi îndrepte spre credință, iar.
Eu, mângâind buchetul meu de flori,
Mă-ntreb: când ți le dau, ce-ar fi de spus
Decât să îți descriu acei fiori
Când te aștept cu florile-n apus.
Din vol. “Cântecul visurilor”
Te-așteaptă-n nemișcarea tăcerii ruginii,
Cu umbra ta să mângâi întinsul lor covor
Pe-aleea-n care toamna te cheamă să revii,
Cu pașii tăi să-mprăștii suspinele de dor.
Aceleași frunze care se legănau în vânt
În alintarea verde a zilelor de mai,
Nu își vedeau căderea în brațe de pământ
În ziua când, pe-alee, doar umbra mea lăsai.
Dar, ce știu niște frunze? – doar toamna poate ști
Sub care cer te-ndeamnă un vis, un gând, un pas,
Doar ea îmi poate spune de vii ori nu mai vii,
Ca umbra-ți, pe alee, să facă scurt popas
Și-n frunzele pierdute pe ale toamnei căi,
Să facem să se piardă și foșnetele sumbre,
Și lacrima văzută, demult, în ochii tăi,
Pe-aleea veche-n care plutesc prin gânduri umbre.
Din vol. “Eterna căutare”
Sunt călător în timp și mă distrez
bătând, ușor, la porți necunoscute
și, dacă îmi convine, avansez
cuvinte dulci, cu vrute și nevrute.
Căci vrute am mereu la îndemână
iar cele mai nevrute le tot scap
când mai primesc o palmă peste mână
și mi se spune că-s căzut în cap.
Dar nu mă las, și bat la alte porți
ba chiar în stânci din fața unor grote,
căci dacă știi în timp să te transporți,
găsești prin toate erele cocote.
De-ar fi să povestesc din aventuri
sau întâmplări trăite-n evul mediu,
ați crede că sunt zorii imaturi
ai zilelor de azi, ce n-au remediu.
Dar, ce știți voi!? Vă spun că vă-nșelați!
V-o spun ținând în mână o cheiță
cu care cavaleri la drum plecați
își încuiau centura la domniță.
De nu mă credeți, voi jura, din nou,
cu mâna-n buzunar, pe vreo năframă
pe care am primit-o ca erou
al unei nopți … în brațe la o damă.
Sunt călător în timp și, plictisit,
vă jur pe picul sfânt ce zace-n mine,
că de o vreme m-am îndrăgostit
și plec în viitor. Ceau, pa! Cu bine!
Din vol. “Parfum ... vesel”
Într-o baltă ce băltește
La o margine de sat,
Printre-orăcăieli, gândește
Că … nu prea mai e de stat.
Între broaște, el, brotacul,
Poate-ar fi cel mai dorit,
Vorba-ceea: ca burlacul
Tânăr și neliniștit,
Dar o vorbă strecurată
De un șarpe necurat,
Chiar de-o fi adevărată,
L-a cam marginalizat:
Nicio broască nu-l iubește,
Toți broscoii-l ocolesc,
Ca un cuc-de-mâl trăiește,
Mormolocii nu-l cinstesc,
Peștii din băltita baltă,
Simt în solzi frisoanele ...
Inima, de-o au, tresaltă
‘n toate lighioanele.
Care-i vorba, de le pare
Mai ceva ca un fibrom?
Cic-ar fi vrăjitul care
Este, pe sub piele … om.
Din vol. “Dor de lele”